Despre o carte și vise cu Litere

Totul a început acum două săptămâni când subconştientul a accesat un folder special din Baza de Vise Universale a Lumii, ceea ce a condus, la început, la lipsa parţială de vise, asociată cu insomnii îmbufnate, ca mai apoi să-mi dau seama că nu mai visez ca... altădată. Adică, zic, genul acela de vis după care le spui celor care se întâmplă să fie lângă tine când te trezeşti, că... „se făcea că: mergeam pe un drum, eram într-un loc, alergam pe o plajă, mă luptam cu o umbră etâcî, etâcî, etâcî...” adică acţiuni standard, alb-negru sau color, cu personaje în mişcare, cu sau fără sens, generatore de senzaţii şi proiecţii. Într-un cuvânt, VISE.

De fapt, după perioada menţionată de CO (concediu oniric), am început să visez cuvinte. Da, cuvinte: liste de nume, jurnale personale, de călătorie, scrisori de dragoste, armistiţii, romane, nuvele, poezii, istoriografii. Într-un cuvânt, LITERE.

Se înţelege că experimentul, luându-mă oarecum pe nepusă pernă, mi-a creat serioase probleme în decodarea informaţiilor „concentrate”, asta într-o atmosferă existenţială suficient de întortocheată, după cum vă mărturiseam la început... Chiar şi în noile condiţii nu pot spune că nu visez, pentru că aş induce interlocutorul în eroare, dar parcă nici nu i-aş putea spune cu un ton nonşalant: „...ştii, cum să-ţi spun, dintr-o dată a apărut un text. La prima vedere un poem epic dar, după o analiză mai atentă, am realizat că fragmentul propus aparţine, mai degrabă, genului dramatic, în clasificare zecimală universală notat cu 82-2”. Şi chiar dacă somnul a fost odihnitor, el (interlocutorul matinal) m-ar lua în brațe, m-ar pupa părinteşte pe frunte şi mi-ar propune să mai dorm un pic, meditând apoi la surmenajul intelectual ca la o maladie gravă, poate chiar mortală... Asta în prima dimineaţă, dar ce se va întâmpla în a doua, a treia, a cinci suta dimineaţă?Aşadar, pentru a evita un astfel de scenariu post oniricopat mi-am propus o stare de veghe continuă, anulând oferta serviciului bibliografic al subconştientul, alegând să citesc conştient (sau, mă rog, aşa în felul meu) cărţi atent selecţionate.

(Şi asta am şi făcut, iar ceea ce am scris până acum are rolul unei introduceri, ceea ce vreau să spun, abia de acum începe...)

Am bântuit aşadar librăriile, după... texte, cărţi, în căutarea marelui vis aducător de odihnă. Ni-mic, adică nicio carte nu m-a strigat în adevăratul sens al cuvântului. Straniu, nu-i aşa, la ce ofertă generoasă are piaţa editorială? De fapt, plimbatul printre cărţi face parte dintr-un mai vechi ritual, atunci când nu mai am alte soluţii pentru a dilua apa de plumb a dilemelor. Şi atunci, se întâmplă să sară din raft cartea, informaţia, mesajul, descântecul sau desfacerea unui gând rău care mă leagă incomod de umbra unui suflet flămând. După un pelerinaj eşuat în librăriile oraşului, am intrat în catacombele bibliotecii publice, unde am drepturi depline, datorită serviciului dedicat în slujba cuvintelor înşirate pe firul înşelător al verbului...

Faptul că din sute de mii volume, doar unul îmi poate ocroti nopţile ochilor întredeschişi (vameşi păgâni pe graniţa dintre vis şi realitate), m-am îmbrăcat în costumul înduioşător al unui explorator în carul cu fân după acul mi(ti)c, pierdut de un croitor pitic, dar şi bătrân şi dezinteresat de cele materiale.Metoda disperată, pe care o aplic doar atunci când sunt devastată de lipsa de inspiraţie, este de a lăsa mâna să treacă peste gardul de hârtie şi carton al raftului kilometric de carte, invocând materializarea imaginii oglindite de sufletul meu în cuvintele scrise undeva - de cineva în lume, cuvinte al căror destinatar aprioric sunt, într-unul din momentele trecerii prin pădurea de litere materializate a realităţii de-formate. Şi mâna s-a oprit.

(ţine-te bine şi mai ai un puţintică răbdare, că abia acum începe, de fapt, prezentarea cărţii)

Roata fatidică s-a oprit la Ultima licornă, scrisă de Peter Beagle, apărută în 1998 la editura Univers. Deschid la întâmplare să verific senzorul eteric de la purtător: pagina 43, iar ochii alunecă pe al treilea paragraf din mijlocul paginii: „...ia-mă cu tine – să râdem, să ne purtăm noroc unul altuia, să trecem împreună prin ceea ce-i necunoscut în faţa noastră. Ia-mă cu tine!” Curat fatalitate, îmi zic! A cui a fost replica? Am căutat pe pagină, iar uimirea se umflă ca o gogoaşă dulce şi aurie. Cuvintele au fost puse pe dialogul unui magician, pe numele lui de carte Schmendrick, aflat într-o conversaţie, hotărâtoare pentru mersul înainte al poveştii, cu o fiinţă magică, o prezumtivă ultimă licornă. Strâng cartea la piept şi plec mulţumind celor care cu atâta răbdare îmi veghează întâmplările.

La început am citit doar câteva pagini, după un la fel de vechi obicei, acela de a întinde resursele limitate a stării de bine, atât cât rezistenţa le permite. Şi cum „depozitele mele legale de răsfăţ” sunt suficient de îndepărtate, încât să fie nevoie de mai mult de o întindere de mână pentru a le ajunge, m-am obişnuit să las întotdeauna şi pentru „mâine” o firimitură cu care să înşel demonii adormiţi din jurul inimii oarbe şi inconştiente...

Asta până ieri noapte, când am luat cartea şi ne-am citit una pe alta pe nerăsuflate, per total o sută patruzeci de pagini (scrise destul de mărunt). Un vis real, care cred că m-a pregătit pentru noul format de programe onirice enunţat mai sus.

Nu pot şi nici nu vreau să vă povestesc povestea, ar fi nepotrivit. Este o carte care merită să fie descoperită personal, cuvânt cu cuvânt, capitol cu capitol. Tot ce pot să vă spun, că este aducătoare de dimineţi pentru sufletul care, de felul său, cochetează cu amurgul.

Dar, totuşi, pentru că ţin foarte-foarte mult la voi, toți cei care citiți aceste rânduri, vă propun un joc din care sper să culegeţi suficientă curiozitate încât să porniţi voi înşivă în căutarea ultimei licorne. Voi deschide „la întâmplare” cartea alegând câteva fragmente, ele însele adunând poate esenţa unei alte poveşti de care fiecare, în felul său, are nevoie:

Şi cartea se deschide la pagina 139:

„Noul poem urma să fie o sestină şi, în vreme ce urca scările spre camera sa, prinţul Lir îşi legăna capul, încântat, jonglând cu cuvintele de la coada versurilor. „Pe primul i-l las în faţa uşii”, şi gândea, „şi pe celelalte să le păstrez pentru mâine”. Sta acum la îndoială dacă să rămână la prima sa hotărâre de-a nu-şi semna operele, sau să le treacă sub pseudonime ca de pildă, „Cavalerul Umbrelor” sau le Chevalier Mal-Aimé, când la un cot al scării o întâlni pe doamna Amalthea. Ea cobora grăbită pe întuneric şi când îl văzu scoase un sunet ciudat, ca un suspin, şi se opri locului cu trei trepte mai sus de el.

Purta o rochie pe care unul din oamenii regelui o furase pentru ea din Hagsgate. Îşi lăsase părul pe spate, era cu picioarele goale şi, văzând-o acolo pe scară, prinţul Lir simţi o durere atât de sfâşietoare, lingându-i oasele ca o limbă de foc, încât lăsă deodată să-i cadă poemele şi speranţele şi se întoarse s-o rupă la fugă. Însă cum în adâncul inimii sale era un erou, se întoarse iarăşi cu faţa spre ea, spunând cu un glas calm şi curtenitor:- Îţi urez seară bună, doamna mea!...”

A doua oară cartea se deschide la pagina 141:„Spaima i se întoarse în ochi asemeni unei pietre uriaşe prăvălindu-se într-o apă stătătoare; totul se întunecă şi se învîrteji, şi umbre iuţi se năpusteau din toate părţile. Spuse:- Fug dintr-un loc bun, unde eram la adăpost, şi noaptea arde jur împrejurul meu. Dar este şi ziuă, şi umblu pe sub stejari în ploaia caldă, acră, şi sunt fluturi, şi un sunet de miere, şi drumuri bălţate, şi oraşe ca oasele de peşte, şi lucrul acela cu aripi o omoară pe bătrână. Eu alerg, alerg prin focul care mă îngheaţă, oriunde m-aş întoarce, şi picioarele mele sunt picioarele unei sălbăticiuni...”

Şi a treia dată, cartea se deschide la pagina 30:„Licorna îl privi cu ochii ei întunecaţi, nesfârşiţi, iar el surâse nervos şi-şi privi mâinile.- Rareori omul este luat drept ceea ce şi e în realitate, spuse. Multe sunt judecate greşit în lume. Adevărul este însă că am ştiut că eşti licornă de când te-am văzut, de la bun început, şi mai ştiu că sunt prietenul tău. Şi totuşi, mă crezi un bufon, un păcătos, sau unul care abia aşteaptă să te trădeze, şi asta ar şi trebui să fiu, dacă aşa mă vezi tu. Vraja asupra ta este doar o vrajă, şi se va risipi de îndată ce vei fi liberă, dar farmecul judecăţii greşite pe care ai făcut-o în privinţa mea va trebui să-l port pentru totdeauna în ochii tăi. Nu suntem întotdeauna ceea ce părem, şi aproape niciodată nu suntem ceea ce visăm. Şi cu toate acestea, am citit sau am auzit un cântec, cum că licornele, pe când timpul era tânăr, ştiau să facă deosebirea între falsa strălucire şi cea adevărată, între râsul buzelor şi focul inimii.”

Şi, deocamdată, jocul s-a închis, odată cu cartea...

PostScriptum: Pentru a completa şirul paradoxal al întâlnirii cu oglindă cuvântătoare a acestei cărţi, vă mai spun că traducătorul ei este Mircea Ivănescu, un personaj de poveste cu care destinul a hotărât să mă întâlnesc cu mulţi ani în urmă, şi care, atunci, mi-a dăruit un poem croit după cifrul zilei mele de naştere.