Conferința Internațională a Trainerilor Bibliotecari de la Sinaia

Pentru Conferința Internațională a Trainerilor Bibliotecari de la Sinaia (8-9 decembrie 2011) am pregătit un alt-fel-de-atelier, dedicat tuturor acelor colegi care la prima ediție au solicitat informații și metode despre biblioterapie.

Și, pentru că sunt într-o perioadă în care îmi aduc aminte de promisiuni, am pus la cale o Tarabă cu leacuri din carte, devoalând nu doar noima cuvântului, dar și pe cea a statutului de slujitor al acestuia, care se poate metamorfoza din bibliotecar, în trainer (prin ambiția celor de la IREX și EOS) și magister in divertibus artibus (prin mila Domnului care pune har și mai cu seamă anduranță la factori de stres J).

Și nu am venit cu mâna goală, pentru că mi-am luat rolul de bibliotecar în serios, aducând (câteva obiecte de scenografie, printre care și blidarul Ioanei Postelnicu) două pachete cu carte maestru, adică literatură dedicată dezvoltării personale, profesionale și elevației spirituale. Pentru fiecare câte un pic: aprox. 150 de pagini per bibliotecar.

Am decorat, am adunat frunze din fața hotelului, am creat biblio-rețete, am printat scala arhetipurilor și câte și mai câte, pentru ca în cele din urmă tot spectacolul să țină 15 minute. E bine și așa, dar multe din informațiile destinate livrării au rămas cu statut de ”taină”, nefiind se pare nici locul, nici timpul lor.

Cei prezenți la… prezentare s-au simțit bine, pentru că ce este mai frumos decât să vezi mâinile fragile de bibliotecar, răsfoind pagini și cotrobăind prin tomuri colorate? Un spectacol grandios, la care din partea ”trainerilor irex” doar bunul meu prieten Paul a asistat. E bine și atât, dar consider că informația cu care am venit, chiar dacă nu are legătură cu mausul și armatele de octogenari biblioneți, aducea valoare adăugată la marca de prestigiu a bibliotecarului contemporan.

Mi-ar fi plăcut dacă la un moment dat nu s-ar fi dat liber din amvonul conferinței la temele de unconference: ”fiecare să vină cu o temă”! O intenție imposibilă și generatoare de defragmentare tematică, scurt-circuit, pritocire până a epuizare a unor teme pe care toți le știm, dar le numim altfel.

Aceasta este impresia mea, o impresie echilibrată de conștientizarea efortului celor de la IREX pentru organizarea unui eveniment de asemenea proporții. Mi-au plăcut câțiva colegi, felul în care aceștia văd lucrurile/realitatea și m-au impresionat bibliotecarii din Polonia și Bulgaria.

În mod special mi-a plăcut discursul lui Paul Baran, un om care inspiră, un om dedicat cauzei pentru care, personal, lupt de 20 de ani (și îmi aduc aminte cum în urmă cu 11 ani am instalat în filiala Bibliotecii ASTRA în care lucram zi-lumină, un PC 3 cu internet pentru public. Proiect la care m-au ajutat oameni asemănători cu Paul Baran: americani, voluntari Peace Corps. Știam că acesta este drumul bibliotecii publice, dar nimeni în afară de ei nu m-au ajutat să fac demo-ul.) Mi-a plăcut (obiectiv și argumentat) echipa Regiunii de Centru, mi-a plăcut prestația lui Ovidiu Petre Ana în speed traning, atmosfera, dansul și conversațiile, faptul că am avut timp să stau de vorbă cu Laura (colega mea), dar nu pot să nu spun că am observat multe stângăcii aduse la lumină de trezirea bruscă într-un soare copleșitor al adevăratelor provocări profesionale, și nu numai. Din acest motiv unele materiale au avut un spirit școlăresc-suav, conștientizând că suntem pe linia de start a aventurii profesionale, ceea ce obligă la studiu, disciplină și deschidere în fața unui joc dificil, care în parafrază poate fi numit: Recuperarea timpului pierdut...

Nu știu cât timp voi mai rămâne în ”sistem”, așa că nu voi face promisiuni de felul ”voi participa la marea revoluție a bibliotecilor publice din România, până când lucrurile se vor transforma din bine, în mai bine”. Însă, indiferent ce aș face de-acum înainte, voi rămâne dedicată acestei profesii fascinante, atât ca bibliotecar/trainer, dar și ca magister/pelerin povestaș într-o lume care a reușit ca printr-un singur program să ”deranjeze” liniștea și rutina răufăcătoare din bibliotecile publice din România.

Un text de pe grupul de discuții al Biancăi Ciceo (BJ Satu Mare), un bibliotecar prezent în atelierul de biblioterapie prezintă succint ceea ce am încercat să aduc la cunoștința onoratei asistențe:

Așa cum ne-am înteles îți fac cunoscute informațiile pe care le-am cules la prezentarea despre biblioterapie.

Ideea principală era ca noi, ca bibliotecari și ca persoane care interacționăm cu publicul, avem și sarcina (sau mai degrabă puterea ) de a oferi fiecăruia ceea ce are nevoie.

Analiza de nevoi este de asta data personalizată, individuală. Atunci când un cititor îți cere să-i recomanzi ceva de citit tu îi vei intermedia accesul la valorile și cunoștințele pe care le tezauriează biblioteca și îi vei oferi ceea ce are el nevoie în momentul respectiv ("aici și acum").

Practic tu devii un fel de terapeut care îi oferă alinare sufletească, o informație de care avea nevoie, un răspuns la o întrebare existențială, o soluție la o problema practică sau personală. Tot ceea ce trebuie sa faci este să analizezi nevoia din spatele cererii și să găsești cartea necesară pentru a trata problema reală. 

Biblioterapia ar putea deveni o profesie propriu zisă, fiecare biblioterapeut putând să ofere servicii specializate celor interesați în găsirea unei soluții sau a unei direcții în viață. E necesar să faci o analiză (pe unul dintre cele trei nivele : profesional, personal, spiritual) și să identifici arhetipurile (ideal, neutru, inamic - sper ca le-am numit corect,  că o fac din amintiri) pentru a descoperi ce tip de carte răspunde cel mai curat acestor nevoi. 

Da, se pare că am prezentat bine, dar nu suficient… J

O poveste de Crăciun

Ieri am citit o poveste unui grup de adolescenți. Aduși, oarecum cu forța, de doamna dirigintă și de doamna de română, au reușit în mai puțin de 40 de minute să se integreze perfect în împărăția cuvintelor. Și i-am plimbat de colo-colo prin secții, dar mai ales printre rafturile cu cărți multicolore, după care am propus ca fiecare să-și aleagă la întâmplare o carte. Zis și făcut, iar una din ele am ales să o citim împreună, pentru că, pentru asta vin oamenii la bibliotecă, să citească!

Întâmplarea a făcut să aleg pentru acest grup de viitori cititori ai bibliotecii o poveste a unui scriitor peruan, pe numele său Sergio Bambaren, cu a sa Steaua. O poveste de Crăciun. Nimic mai potrivit pentru puștii apatici!

Și am început, așa cum se cade unui bibliotecar, să prezint cartea (într-o descriere CIP explicită și gestuală):

Bambaren, Sergio. Steaua: o poveste de Crăciun. Traducere de Crenguța Sofronea. București: Humanitas, 2006 (Cartea de pe noptieră; 109)

După care să citesc din prefață:

Numai cei care cutează să meargă dincolo de depărtări au cum să descopere cât de departe pot merge cu adevărat. Când zborul viselor te fură, închide ochii în fața realității și lasă-ți mintea să colinde singură, neîncătușată și fără teamă.

Am văzut schimbările care se petrec în lume. Am văzut faptele răului încă o dată, așa cum se întâmplă de mii de ani, întunecând orizontul. Și iarăși, la începutul secolului al XXI-lea, aceeași frază își face drum, fie că vine dinspre Est, fie dinspre Vest, încercând să justifice crimele, ura: ”În numele lui Dumnezeu…” 
Am obosit să-i văd pe oameni folosind numele celui mai important concept al lumii pentru a-și justifica actele pornite din ură. (…)

Nu știu prea multe despre tine, prietene, dar când nu mai suport răul lumii, Natura este locul unde mă pot refugia și găsi primul adăpost. Cu mulți ani în urmă, mama mi-a spus că există un înger pentru fiecare dintre noi; secretul este să știi unde să-i cauți îndrumarea. (…) Și încă o dată sufletul mi se încarcă de putere și hotărăsc să cred în bunătatea lumii. În loc să mă îngrijorez și să mă tem , hotărăsc să acționez. Și sper ca, prin măruntele mele cuvinte, să fac ca măcar un suflet să-și amintească de bunătatea lumii.

Iar povestea a fost rostită de fiecare în parte, cele 63 de pagini au fost citite într-o suflare, o poveste care se țese în jurul unui ”personaj secundar” din istoria biblică a nașterii lui Isus: animalul care a purtat-o pe Maria spre Betleem. O istorioară despre sacrificiu și salvare, care începe de la potopul lui Noe și de la o stea de mare, pentru a ajunge până la ”steaua Magilor”.

Treptat, înfățișarea de băiat de băiat s-a transformat într-un tânăr care și-a adus aminte de îngerul său păzitor. Și pentru a mă convinge că este așa cum cred eu, au dorit ca lectura să o închidă cu o colindă, cântată din suflet, nu din memorie.

(Pentru cei care doresc să descopere această poveste, pot împrumuta volumul de la Biblioteca Județeană ASTRA Sibiu. Cota 496352-496354)

Despre o carte și vise cu Litere

Totul a început acum două săptămâni când subconştientul a accesat un folder special din Baza de Vise Universale a Lumii, ceea ce a condus, la început, la lipsa parţială de vise, asociată cu insomnii îmbufnate, ca mai apoi să-mi dau seama că nu mai visez ca... altădată. Adică, zic, genul acela de vis după care le spui celor care se întâmplă să fie lângă tine când te trezeşti, că... „se făcea că: mergeam pe un drum, eram într-un loc, alergam pe o plajă, mă luptam cu o umbră etâcî, etâcî, etâcî...” adică acţiuni standard, alb-negru sau color, cu personaje în mişcare, cu sau fără sens, generatore de senzaţii şi proiecţii. Într-un cuvânt, VISE.

De fapt, după perioada menţionată de CO (concediu oniric), am început să visez cuvinte. Da, cuvinte: liste de nume, jurnale personale, de călătorie, scrisori de dragoste, armistiţii, romane, nuvele, poezii, istoriografii. Într-un cuvânt, LITERE.

Se înţelege că experimentul, luându-mă oarecum pe nepusă pernă, mi-a creat serioase probleme în decodarea informaţiilor „concentrate”, asta într-o atmosferă existenţială suficient de întortocheată, după cum vă mărturiseam la început... Chiar şi în noile condiţii nu pot spune că nu visez, pentru că aş induce interlocutorul în eroare, dar parcă nici nu i-aş putea spune cu un ton nonşalant: „...ştii, cum să-ţi spun, dintr-o dată a apărut un text. La prima vedere un poem epic dar, după o analiză mai atentă, am realizat că fragmentul propus aparţine, mai degrabă, genului dramatic, în clasificare zecimală universală notat cu 82-2”. Şi chiar dacă somnul a fost odihnitor, el (interlocutorul matinal) m-ar lua în brațe, m-ar pupa părinteşte pe frunte şi mi-ar propune să mai dorm un pic, meditând apoi la surmenajul intelectual ca la o maladie gravă, poate chiar mortală... Asta în prima dimineaţă, dar ce se va întâmpla în a doua, a treia, a cinci suta dimineaţă?Aşadar, pentru a evita un astfel de scenariu post oniricopat mi-am propus o stare de veghe continuă, anulând oferta serviciului bibliografic al subconştientul, alegând să citesc conştient (sau, mă rog, aşa în felul meu) cărţi atent selecţionate.

(Şi asta am şi făcut, iar ceea ce am scris până acum are rolul unei introduceri, ceea ce vreau să spun, abia de acum începe...)

Am bântuit aşadar librăriile, după... texte, cărţi, în căutarea marelui vis aducător de odihnă. Ni-mic, adică nicio carte nu m-a strigat în adevăratul sens al cuvântului. Straniu, nu-i aşa, la ce ofertă generoasă are piaţa editorială? De fapt, plimbatul printre cărţi face parte dintr-un mai vechi ritual, atunci când nu mai am alte soluţii pentru a dilua apa de plumb a dilemelor. Şi atunci, se întâmplă să sară din raft cartea, informaţia, mesajul, descântecul sau desfacerea unui gând rău care mă leagă incomod de umbra unui suflet flămând. După un pelerinaj eşuat în librăriile oraşului, am intrat în catacombele bibliotecii publice, unde am drepturi depline, datorită serviciului dedicat în slujba cuvintelor înşirate pe firul înşelător al verbului...

Faptul că din sute de mii volume, doar unul îmi poate ocroti nopţile ochilor întredeschişi (vameşi păgâni pe graniţa dintre vis şi realitate), m-am îmbrăcat în costumul înduioşător al unui explorator în carul cu fân după acul mi(ti)c, pierdut de un croitor pitic, dar şi bătrân şi dezinteresat de cele materiale.Metoda disperată, pe care o aplic doar atunci când sunt devastată de lipsa de inspiraţie, este de a lăsa mâna să treacă peste gardul de hârtie şi carton al raftului kilometric de carte, invocând materializarea imaginii oglindite de sufletul meu în cuvintele scrise undeva - de cineva în lume, cuvinte al căror destinatar aprioric sunt, într-unul din momentele trecerii prin pădurea de litere materializate a realităţii de-formate. Şi mâna s-a oprit.

(ţine-te bine şi mai ai un puţintică răbdare, că abia acum începe, de fapt, prezentarea cărţii)

Roata fatidică s-a oprit la Ultima licornă, scrisă de Peter Beagle, apărută în 1998 la editura Univers. Deschid la întâmplare să verific senzorul eteric de la purtător: pagina 43, iar ochii alunecă pe al treilea paragraf din mijlocul paginii: „...ia-mă cu tine – să râdem, să ne purtăm noroc unul altuia, să trecem împreună prin ceea ce-i necunoscut în faţa noastră. Ia-mă cu tine!” Curat fatalitate, îmi zic! A cui a fost replica? Am căutat pe pagină, iar uimirea se umflă ca o gogoaşă dulce şi aurie. Cuvintele au fost puse pe dialogul unui magician, pe numele lui de carte Schmendrick, aflat într-o conversaţie, hotărâtoare pentru mersul înainte al poveştii, cu o fiinţă magică, o prezumtivă ultimă licornă. Strâng cartea la piept şi plec mulţumind celor care cu atâta răbdare îmi veghează întâmplările.

La început am citit doar câteva pagini, după un la fel de vechi obicei, acela de a întinde resursele limitate a stării de bine, atât cât rezistenţa le permite. Şi cum „depozitele mele legale de răsfăţ” sunt suficient de îndepărtate, încât să fie nevoie de mai mult de o întindere de mână pentru a le ajunge, m-am obişnuit să las întotdeauna şi pentru „mâine” o firimitură cu care să înşel demonii adormiţi din jurul inimii oarbe şi inconştiente...

Asta până ieri noapte, când am luat cartea şi ne-am citit una pe alta pe nerăsuflate, per total o sută patruzeci de pagini (scrise destul de mărunt). Un vis real, care cred că m-a pregătit pentru noul format de programe onirice enunţat mai sus.

Nu pot şi nici nu vreau să vă povestesc povestea, ar fi nepotrivit. Este o carte care merită să fie descoperită personal, cuvânt cu cuvânt, capitol cu capitol. Tot ce pot să vă spun, că este aducătoare de dimineţi pentru sufletul care, de felul său, cochetează cu amurgul.

Dar, totuşi, pentru că ţin foarte-foarte mult la voi, toți cei care citiți aceste rânduri, vă propun un joc din care sper să culegeţi suficientă curiozitate încât să porniţi voi înşivă în căutarea ultimei licorne. Voi deschide „la întâmplare” cartea alegând câteva fragmente, ele însele adunând poate esenţa unei alte poveşti de care fiecare, în felul său, are nevoie:

Şi cartea se deschide la pagina 139:

„Noul poem urma să fie o sestină şi, în vreme ce urca scările spre camera sa, prinţul Lir îşi legăna capul, încântat, jonglând cu cuvintele de la coada versurilor. „Pe primul i-l las în faţa uşii”, şi gândea, „şi pe celelalte să le păstrez pentru mâine”. Sta acum la îndoială dacă să rămână la prima sa hotărâre de-a nu-şi semna operele, sau să le treacă sub pseudonime ca de pildă, „Cavalerul Umbrelor” sau le Chevalier Mal-Aimé, când la un cot al scării o întâlni pe doamna Amalthea. Ea cobora grăbită pe întuneric şi când îl văzu scoase un sunet ciudat, ca un suspin, şi se opri locului cu trei trepte mai sus de el.

Purta o rochie pe care unul din oamenii regelui o furase pentru ea din Hagsgate. Îşi lăsase părul pe spate, era cu picioarele goale şi, văzând-o acolo pe scară, prinţul Lir simţi o durere atât de sfâşietoare, lingându-i oasele ca o limbă de foc, încât lăsă deodată să-i cadă poemele şi speranţele şi se întoarse s-o rupă la fugă. Însă cum în adâncul inimii sale era un erou, se întoarse iarăşi cu faţa spre ea, spunând cu un glas calm şi curtenitor:- Îţi urez seară bună, doamna mea!...”

A doua oară cartea se deschide la pagina 141:„Spaima i se întoarse în ochi asemeni unei pietre uriaşe prăvălindu-se într-o apă stătătoare; totul se întunecă şi se învîrteji, şi umbre iuţi se năpusteau din toate părţile. Spuse:- Fug dintr-un loc bun, unde eram la adăpost, şi noaptea arde jur împrejurul meu. Dar este şi ziuă, şi umblu pe sub stejari în ploaia caldă, acră, şi sunt fluturi, şi un sunet de miere, şi drumuri bălţate, şi oraşe ca oasele de peşte, şi lucrul acela cu aripi o omoară pe bătrână. Eu alerg, alerg prin focul care mă îngheaţă, oriunde m-aş întoarce, şi picioarele mele sunt picioarele unei sălbăticiuni...”

Şi a treia dată, cartea se deschide la pagina 30:„Licorna îl privi cu ochii ei întunecaţi, nesfârşiţi, iar el surâse nervos şi-şi privi mâinile.- Rareori omul este luat drept ceea ce şi e în realitate, spuse. Multe sunt judecate greşit în lume. Adevărul este însă că am ştiut că eşti licornă de când te-am văzut, de la bun început, şi mai ştiu că sunt prietenul tău. Şi totuşi, mă crezi un bufon, un păcătos, sau unul care abia aşteaptă să te trădeze, şi asta ar şi trebui să fiu, dacă aşa mă vezi tu. Vraja asupra ta este doar o vrajă, şi se va risipi de îndată ce vei fi liberă, dar farmecul judecăţii greşite pe care ai făcut-o în privinţa mea va trebui să-l port pentru totdeauna în ochii tăi. Nu suntem întotdeauna ceea ce părem, şi aproape niciodată nu suntem ceea ce visăm. Şi cu toate acestea, am citit sau am auzit un cântec, cum că licornele, pe când timpul era tânăr, ştiau să facă deosebirea între falsa strălucire şi cea adevărată, între râsul buzelor şi focul inimii.”

Şi, deocamdată, jocul s-a închis, odată cu cartea...

PostScriptum: Pentru a completa şirul paradoxal al întâlnirii cu oglindă cuvântătoare a acestei cărţi, vă mai spun că traducătorul ei este Mircea Ivănescu, un personaj de poveste cu care destinul a hotărât să mă întâlnesc cu mulţi ani în urmă, şi care, atunci, mi-a dăruit un poem croit după cifrul zilei mele de naştere.

Idei salvatoare pentru situații îngrijorătoare și, aparent, fără scăpare

Reichlin, Gail; Winkler, C. Ghid de buzunar pentru părinți. Traducere din limba engleză de Ileana Achim. Prefață de dr. Burton L. White. - București: Curtea Veche, 2011.

Este o adevărată artă de a fi părinte, adică de a crește pui cu care la un moment dat să te mândrești. Cultura tradițională a clonării modelelor de autoritate masculină și feminină au creat exemplare cu comportamente bizare și nu de puține ori periculoase. Din acest motiv, este bine să ne uităm în ograda altora când vine vorba de educația și de asimilarea celor ”7 ani de acasă”. Pentru asta recomand acest volum care oferă sute de soluții rapide la problemele cu care se confruntă frecvent părinții cu copii mici. Întreaga atitudine propusă de autoare se bazează pe disciplina impusă prin iubire necondiționată, însoțită de limite educaționale ferme.

Cartea se adresează persoanelor responsabile, atât a celor care au dobândit statutul de părinte, dar și celor care cochetează cu acesta.

Meseria de părinte este una din cele mai grele, din care nu poți demisiona când ești depășit de responsabilități. Din acest motiv, genul acesta de literatură este oricând binevenit. Indiferent de vârsta pe care o ai, când vrei să citești ceva și nu știi ce, caută, deschide și integrează o carte despre felul în care oameni cu vocație și preocupați de subiect ne explică cum să explicăm, la rândul nostru, copiilor despre ce este viața, dragostea și moartea.