Cum se prepară o poveste?

De 1 iunie am inventat o rețetă unică de preparat povești. Pentru început, am instalat laboratorul de creație în Borcanul cu dulceață de povești, adică în biblioteca publică din Marpod și i-am invitat pe toți cei care, teoretic și practic, ar fi avut o idee despre ceea ce vroiam noi să meșterim.

Și, pentru că era zi de sărbătoare internațională, activitatea în sine nu trebuia să fie nici istovitoare și nici plictisitoare, suficient de haioasă, dar și serioasă, iar prin intermediul jocului interactiv, cei de față să învețe (după o formulă secretă nonformală) taina scrierii poveștilor.

Și, după ce am făcut cunoștință, am pornit pe drumul cunoașterii cu ingredientele de bază ale unui text care să  fie suficient de bun pentru a fi spus și altora, atât în rostire, cât și în scriere.

Primul lucru studiat de micuții cercetători din Marpod, sub atenta îndrumare a bibliotecarului-povestaș de la Biblioteca Județeană ASTRA Sibiu, a fost, desigur, Suma elementelor din care se compune o poveste, care, ca orice lucru delicios are un blat, o cremă, glazură și nelipsita cireașă.

Așadar, s-a ajuns la concluzia că pentru un blat bun un povestitor are nevoie de IMAGINAȚIE, CUVINTE (foarte multe cuvinte) și PERSONAJE (interesante). În ceea ce privește crema, adică liantul dintre planurile spațio-temporale și de situație, este indicat să se folosească, dar doar cu duhul blândeții, HAZUL, SUSPANSUL și CURIOZITATEA.

Pentru glazură, activitatea creatoare și povestitoare poate fi o problemă, ținând cont de delicatețea ingredientului principal descoperit a fi obligatoriu, AUTENTICITATEA și de truda detaliilor din care se compune DECORUL.

Chiar dacă reprezintă mai puțin de 1 % din întregul edificiu, cireașa de pe tortul poveștii este la fel de importantă, dacă nu cea mai importantă, fiindcă este compusă din MAGIE, PALPITAȚII și EMOȚII.

La întâlnire am invitat un savantolog, adică un specialist în tehnica narativă, pe Dragoș Varga, directorul Centrul Cultural Interetnic Transilvania, care a explicat viitorilor povestitori de povești magice despre rolul cuvântului și despre mai multe feluri de comunicare.

Nu întâmplător, laboratorul secret de povești de pe valea Hârtibaciului s-a ținut cu ușile deschide în clădirea pe care mai demult artizanii borcanului cu dulceață de povești au scris pentru ca fiecare trecător prin partea locului să fie convins că ”e bine să știi că există povești și, chiar tu, personaj de poveste”.

Și pentru că rolul poveștii este de a călători în depărtări pentru a bucura Lumea, au fost prezenți și prietenii noștri de la Asociația Județeană de Turism Sibiu, care au rămas uluiți de ce-am reușit să adunăm în borcanul cu dulceață de povești, atât de uluiți, încât au însemnat biblioteca pe harta turistică a județului ca obiectiv turistic și cultural, precum și un număr (încă neelucidat) de proiecte comune dedicate lecturii, scrierii și colecționării de povești.

Sper că sunt pe deplin înțeleasă din ce motiv nu dau mai multe detalii referitoare la ceea ce s-a întâmplat în laboratorul de creație. Nu toate lucrurile sunt de povestit, motiv pentru care trebuie să vă faceți timp și să fiți de față când se mai petrec astfel de întâmplări.

Totuși, vreau să vă mai arăt câteva imagini care au constituit baza scrierii unor povestitoare ad-hocus-pocus, în urma cărora ne-am ales cu câteva texte, cu diplome de povestitori și cu premii în ciocolată dulce-dulce.

Așadar, după ce copilașii-povestași au privit cu atenție imaginile, s-au pus să scrie, să plămădească blatul, crema, glazura și cireașa propriilor povești. 

Acesta este rezultatul:

Visul

A fost odată ca niciodată un om visător pe care îl chema Visilă. Într-o zi s-a pus în pat și s-a imaginat fiind rolul principal într-o poveste.

A cutreierat lumea vrând să-și regăsească familia. Omul era foarte trist deoarece era singur. Pe drum s-a întâlnit cu un păstor care l-a primit la masă și drept răsplată i-a dat o oglindă care a zis că este fermecată și că îi va îndeplini toate dorințele. A pornit din nou la drum printr-o pădure și ajunse la un râu de unde și-a luat apă. Atunci îl zări pe păstor care îi spuse lui Visilă care este dorința lui cea mare: să nu fie singur! Visilă, fără speranțe că-și va găsi familia a acceptat să rămână cu păstorul.

Atunci Visilă s-a trezit și s-a bucurat fiind doar un vis și că are familia aproape.

Gabriela Bârsan (13 ani), Cristina Galea (13 ani), Ana Maria Vaida (13 ani), Marius Mircea (9 ani)

Visul  împlinit

A fost odată, ca niciodată, că dacă nu ar fi nu s-ar povesti, un om care dormea și visa un loc mirific cu o cascadă și mulți pomi pe marginea acesteia.

Cascada curgea lin printre bolovanii mari. Pomii erau așezați pe de-o parte și de alta a cascadei. A doua zi în timp ce se plimba s-a întâlnit cu un om în vârstă. Omul nostru îi spuse bătrânului despre locul minunat și plin de grație pe care îl visase cu o seară în urmă. În următoarea seară acesta visase că omul în vârstă este păstor și că acesta dorea să planteze stejari. Următoarea zi, el se duce la păstor și îi povestise ceea ce a visat.

Păstorul îi spuse că ceea ce a visat el este ceea ce și-a dorit de o viață, că dacă s-ar  întâmpla acest lucru i-ar fi recunoscător. Aceștia au mers și au plantat stejari. Peste câteva luni stejarii au început să crească. În următorul an visul omului chiar s-a împlinit. Înainte ca pomii să fie plantați, acel loc era un câmp pustiu care nu inspira nici un sentiment.

Când pomii au crescut, acel loc a devenit foarte populat și plin de iubire. De acolo se poate observa cel mai frumos apus. Acești oameni au devenit foarte cunoscuți în lume deoarece au făcut dint-un loc pustiu un loc plin de mister și iubire. Cei doi oameni s-au întors și i-au dat un nume acelui loc: ‘’Cascada magică”. Şi-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

Cătălina Sopa (14 ani), Oana Vasiu (13 ani), Daniel Cristea (8 ani), Silviu Petrișor (9 ani)

Omul norocos

A fost odată un om care trăia pe un deal foarte înalt și făcea o colecție de pietre. El fiind sărac nu avea unde să doarmă și a dormit pe acel deal.

Într-o zi el a întâlnit un om care i-a sugerat să lucreze pentru el și să nu mai colecționeze pietre, să poată lucra și să câștige bani pentru a construi o casă. El lucrând cu mult spor a ajuns un om mare și foarte bogat din cauza efortului depus.

Într-o zi el s-a dus cu șeful său la păscut cu oile și s-au oprit la o piatră dar nu au băgat-o în seamă și și-au continuat drumul.

El a găsit o altă piatră și văzu dintr-o dată o pădure mare unde intrară și văzu un râu foarte frumos înconjurat de mulți oameni. Acolo s-au întâlnit cu un alt om căruia începură să-i povestească aventura păstorului. Omul cu care au povestit a fost  foarte uimit de aventura păstorului.

Petra Bălan (12 ani), Astrid Păcală (10 ani), Raluca Talpoș (9 ani), Casian Mircea (11 ani)

Cascada fermecată

A fost o dată ca niciodată, un om care avea un fiu, care erau săraci și umblau prin lume să-și  găsească rostul în viață.

Acest băiat visa cum ar fi să fie bogat, dar într-o zi aceste vise au devenit realitate. Băiatul și tatăl său lucrau păstori pentru a câștiga un ban cinstit, dar într-o zi băiatul a văzut o hartă care ducea într-un loc în care visele deveneau realitate. El s-a luat după hartă și a ajuns la o cascadă magică. O voce îi spunea că dacă bea din acea apă, visele i se vor împlini. Când a ajuns acasă îi povesti tatălui său toate întâmplările. A doua zi merseră împreună la cascadă, au băut apă și dorința lor a fost îndeplinită. Plăcerea lui era să fie păstor și și-a dorit niște oi. Când au ajuns acasă, s-au minunat de bunurile primite. Într-o zi au plecat cu oile la păscut, iar din niște tufișuri se auzi un zgomot ciudat, cei doi s-au speriat și au fugit. Oile au fost mâncate de lup. După mult timp cei doi s-au gândit să planteze ghinde pentru a avea un trai mai bun. Până la urmă cei doi au trăit fericiți și bogați.

Evelina Bărdășilă (10 ani), Denisa Nan (13), Iulia Sopa (13 ani), Nineta Talpoș (11 ani)

Întru totul, povestea noastră a avut un final fericit și inspirat dacă ținem cont de toate cuvintele (cu valoare de feed-back) care au umplut foile de flipchart, după mai bine de 1h30 min de curs intensiv: 

DISTRACȚIE, FERICIRE, EMOȚIE POZITIVĂ, MAGIE, STRĂLUCIRE, POVESTIRE, VIAȚĂ, ȘANSE, NEBUNIE, TALENT, CREATIVITATE, EFORT, DULCEAȚĂ, CÂȘTIG, PREMII, VRĂJI, ÎNȚELEPCIUNE, ANIMAȚIE, LUMINĂ, ZÂMBET, SURPRIZĂ, CURAJ.

Iar pentru ca seara să fie cu adevărat plină de strălucire, magie și înțelepciune, am avut un oaspete neașteptat, care a ascultat cu luare aminte despre toate ingredientele cu care de veacuri povestașii compun lumi noi și personaje fantastice. Nici mai mult, nici mai puțin, a fost vorba de celebra Bufni, cel mai cuminte pui de bufniță din Pădurea Presimțirilor de la granița Marpodului cu Lumea. Dar, mai multe despre toate acestea, într-o altă poveste.

Și, neapărat vreau să subliniez rolul special al Mihaelei Stănciulescu în buna desfășurare a experimentelor cu cuvinte din laboratorul poveștilor din Marpod, în calitatea sa de ucenic-bibliotecar și spiriduș aducător de frumusețe și povețe.

Mulțumesc tuturor (primărie-bibliotecă-școală) celor care au făcut posibilă această întâmplare frumoasă  inclusă pe Agenda Zilelor Culturale ale județului Sibiu, Ediția de Primăvară: Valea Hârtibaciului, un eveniment amplu susținut de Consiliul Județean Sibiu.

de trei lei

Știu câteva locuri capabile să-și compună singure povestea, în afara conturului perisabil și îmbâcsit de praf și viață. Un astfel de loc este biserica cea nouă, din cartier, pusă la crucea drumului, în intersecție, lipită de o fabrică transformată în hotel și de un cimitir evreiesc abandonat între plăcile gardului de beton, suplimentat cu sârmă ghimpată.

Acum două zile, în dreptul ei, un copil îl soma pe un altul: Închină-te, pentru că eu mă în chin. Nu s-a închinat, adică nu a dus mâna spre frunte, iar apoi spre buric, spre umărul drept, iar apoi spre cel stâng. Nici măcar nu a schițat ceva de felul acesta, genul acela de închinare prescurtată, din contră, s-a oprit și trăgându-l pe cel mai mic aproape de el, a rostit tare și clar de câteva ori eu mă în chin, făcând pauză între silabe, obținând un efect de contra-sens. Cel mărunt nu a reacționat în nici un fel, părăsind, neînchinat, tărăboiul.  

Ieri, un administrator al locului punea lanțul pe poarta de fier a lăcașului. Nu era nimeni cu el. Nu era nici seară, ci poate un moment bun de rugăciune, însă el prindea, împăcat cu sine, lacătul de lanț: Gata, pe ziua de azi! 

Azi dimineață, în fața bisericii. Poarta închisă, dar fără lacăt. În fața ei o fetiță, nu mai mare de 6 ani. Nu era din tagma celor care cerșesc, motiv pentru care nu am știut cum să reacționez în primele fracțiuni de secundă, când, șoptit, m-a rugat să o ajut pentru că îi este foame. Am crezut că s-a rătăcit. M-am uitat în jur, dar nu era nimeni cu ea. Îi era doar foame și nu avea putere să ceară cu voce tare. Nu era un truc, era o fetiță singură și înfometată, dar care învățase doar să ceară, nu să și primească. Era un copil de român, ceea ce face ca și cerșitul să devină un lucru complicat și fără de folos.

Ca orice altă ocupație, și cerșetoria are nuanțele ei:

cerșetoria sfântă, practicată sub canon de călugări din toate religiile lumii, cea aducătoare și împlinătoare de recunoștință pentru darurile văzute și nevăzute, pentru felul în care Dumnezeu lucrează prin omul care înțelege nevoia celui de lângă el;

cerșetoria industrială, practicată cu rol de ”meserie de meserie”, aducătoare de mult mai mult decât ar fi nevoie supraviețuirii, cea care face apel la slăbiciunea celor care își plătesc taxa pe dispreț; 

și cerșetoria îmbolnăvitoare, practicată de românii dezrădăcinați din matca tradițională, de oamenii care nu au ”istorie” în a cere fără să li se cuvină, indiferent cât de greu le-ar fi. Și nu este vorba de orgoliu, nicidecum, ci mai degrabă de o deficiență de comunicare și de înțelegere a propriei drame. Românii nu au vocație de cerșetori, dar, paradoxal, suntem numiți, de închinat, ”cerșetorii Europei”.

Biblioterapie pe caldarâmul cetății

Vineri, 21 septembrie 2012, în parcarea Cazarma 90 din centrul Sibiului, Biblioteca Județeană ASTRA participă la evenimentul Park(ing) Day Sibiu (organizat de A.I.O.S.) cu un atelier de biblioterapie. 

Venim cu o canapea confortabilă și cu o tarabă cu leacuri din carte, pregătiți să oferim celor interesați bibliorețete și o colecție uluitoare de cuvinte frumoase.

Ne alăturăm și noi, în acest fel, evenimentului mondial Park(ing) Day (35 de țări de pe 6 continente) care își propune reamenajarea parcărilor din marile orașe ale lumii și punerea acestora la dispoziția oamenilor în ”detrimentul” mașinilor. 

Vă așteptăm!

Știați cum?

Lith errata

tu, ce Literă ești?
spune, fără să greșești! :)

Povestea liniilor paralele care se întâlnesc în mai multe puncte comune

Vreau să scriu o poveste cu cuvinte puține, așa că voi împrumuta din stilul lui Gabriel, un puști de 10 ani, autist, cu care m-am împrietenit în urmă cu câteva luni - 6 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Prietenia fiind un proces complex, ne-a luat și nouă ceva timp, să ne uităm unul la altul, iar apoi să identificăm formule optime de comunicare, mai pe înțelesul tuturor - un semn bun este să râzi la aceleași glume, în același timp.

Așadar, nu s-a întâmplat dintr-o dată, ci treptat – 205 trepte urcate fără să te oprești. Dar, după ce am descoperit că avem mai multe asemănări decât diferențe - și unul, și altul, la egalitate ne-am lăsat legați într-o  prietenie pe termen lung – cât un tren cu 126 de vagoane.

Totuși, pentru a înțelege despre ce e vorba în poveste, trebuie să vă spun că dintre toate lucrurile pe care le avem în comun, cel mai important este felul în care vedem lumea și povestim despre ce ni se întâmplă, atunci când nu suntem destul de aproape unul de celălalt, încât să nu ne auzim (telefonul mobil nu se pune la socoteală!), dacă ne strigăm. Gabriel folosește punctul și linia, în timp ce eu,  sunetul și cuvântul – minus + plus, stângul + dreptul, nod + fundiță, pantoful colorat nu mai cade din picior.

Prima dată l-am văzut pe Gabriel la bibliotecă, unde a venit însoțit de mama lui. A intrat la mine în birou, a cercetat dintr-o singură privire toate minunățiile ce se găsesc în biroul unui bibliotecar și mi-a pus în față patru caiete pline cu desenele din ultimii doi ani. Când am deschis caietele și-am început să le privesc îndeaproape și pagină cu pagină, am trăit acel tip de senzația amețitoare, pe care o trăiește cel ales de un mare șef  - un foarte posibil șef de trib atunci când este pus să traducă manuscrisele sacre ale unei civilizații pierdute. În timp ce pictogramele dansau vesele sub ochii mei deprinși cu alfabete secrete, am conștientizat importanța întâlnirii și m-am simțit profund recunoscătoare în fața destinului care m-a ales în această misiune majestuoasă, ca să duc, mai apoi, veste bună din țara unui suflet de copil cu nume de arhanghel.

Nici eu nu m-am lăsat mai prejos și l-am așteptat cum se cuvine, cu coli uriașe de hârtie, creioane colorate, tuburi de guașe și bomboane la fel de asortate și colorate. Pe atunci era în etapa în care desena mașini de toate felurile, în mod special trenuri și autobuze, așa că primul desen din atelierul ad-hoc a fost un tren.  Fiind mai preocupat de formă și mai puțin de textura cromatică a lucrurilor, Gabriel desenează doar contururi, lăsând de-o parte culorile. Verde, alb, roșu, deosebit.

Am observat că după fiecare linie trasată folosea în exces guma de șters, reluând de câteva ori amplasarea unui far sau tăblița cu numărul vagonului, fapt care trebuia, cât mai repede, corectat. Perfect, perfectibil, roată.

Știam ce este autismul, dar niciodată nu am interacționat cu cineva diagnosticat cu autism, ceea ce nu a influențat în vreun fel primul nostru dialog. Era cu Dana, adică cu super-mama lui, care și-a pus la dispoziție toată energia pentru a ”face ceva cu desenele lui”. Așadar, mi-am lăsat imaginația să zboare și am ales un traseu simplu și firesc pentru anul 2012: în februarie, expoziție personală, iar către vară – iulie, august, septembrie, un proiect editorial.

Am decis să ne vedem în fiecare săptămână, de câte ori pot ei ajunge, chiar dacă asta înseamnă un efort în plus și o buclă în timp și spațiu, deoarece Gabriel locuiește într-un orășel la o distanță de 15 km de Sibiu - Cisnădie.

Ce-am povestit până acum, e o parte din ceea ce s-a petrecut la prima întâlnire, dar abia de la cea de-a doua aveam să devenim prieteni, adică era momentul să începem să descoperim ce avem în comun, cum ar fi, de exemplu, gustul pentru aventură și deschiderea în fața invitațiilor surpriză, de genul: astăzi mergem într-un loc în care nu am mai fost niciodată niciunul dintre noi!

Zis și făcut, și iată-ne pe platforma Muzeul Locomotivelor cu Abur, unde am petrecut mai bine de o oră și jumătate – 90 de minute, timp în care am cercetat împreună și îndeaproape giganții de metal, încremeniți în tufele de scaieți de lângă gară! Gabriel a alergat tot timpul, de la o locomotivă la alta, zâmbea și se cocoța în cabinele care erau deschise. Din când în când îi mai inventam o poveste cu descrieri realiste și detaliate despre sistemul de condensare, despre pistonul care determină mișcarea bielei, sau despre macaz, sirenă, traverse, combustibil, alimentarea cu cărbune, axul cu roți de tracțiune sau pompa cu aer.

Din acel moment, nimeni nu se mai poate interpune între noi și proiectele noastre. A urmat o fază laborioasă în care a redat parte din imaginile ”fotografiate” în memorie. Mai mult decât atât, i-am cumpărat un marker special pentru desen care l-a obligat la linia unică, asupra căreia nu mai avea cum să se întoarcă, în gest repetitiv și inutil. Dar, nici nu a fost vreodată nevoie, deoarece el nu greșește niciodată. Perfect, perfectibil, roată.

Și pentru că ne aștepta o expoziție personală, registrul desenelor trebuia și el dezvoltat, și astfel am făcut saltul de la mașini, la bisericile fortificate de pe Valea Hârtibaciului și la cele mai reprezentative clădiri din Sibiu. Vroiam să arătăm lumii o altă perspectivă a realității, în care trăim alături, umăr lângă umăr, vis lângă vis. Câteodată, străini. Străinii au geamantane, un fel de mașinuțe fără motor, doar cu roți. Turiștii sunt zgomotoși!

Cu fiecare desen în parte provocarea era tot mai mare, într-un joc perfect, fascinant, departe de orice risc. Gabriel trăiește într-un anotimp frumos, în care exprimarea este simplă și pură, fără modulații orgolioase, timp în care rostul meu este acela de a-i sădi încredere în forțele proprii, propunându-i teme de studiu pentru nivelul său de pregătire, de  înțelegere și dezlegare a realității. Toate, la timpul lor. Perfect, perfectibil, turnul cu ceas.

Dincolo de desenul tip ”fotografic”, Gabriel compune la rândul său detalii. Nicio linie nu este întâmplătoare, nici un punct în plus sau în minus. Mâna sigură trasează fără efort și greșeală linii drepte sau bolți perfecte, vârtejuri stelare în loc de lună și contururi simetrice de figurine cu chip de om, fiecare alt chip, fiecare alt om. Încă un punct comun.

A urmat, așa cum ne-am și propus vernisarea expoziției, adică pregătirea afișului, a invitației, pregătirea tablourilor (și îi mulțumesc colegei Victoria Marin de la Tipografia Bibliotecii ASTRA, care m-a ajutat cu paspartou-urile), panotarea, pregătirea instalației multimedia în care am prezentat desenele mai vechi ale lui Gabi și alte materiale video reprezentative cu ceea ce a meșterit într-un interval de timp bine determinat.

9 februarie 2012, la ora 12:00 - oră de poveste, Foaierul Bibliotecii s-a umplut de prietenii lui Gabriel, care a fost sărbătorit cum se cuvine. A urmat conferința de presă, moment în care temperatura corpului meu sălta în ritmul dureros al pneumoniei la 38.2°C, ceea ce-mi dădea o detașare ciudată față de ceea ce se petrecea în jurul meu. Însă, totul este bine când se termină cu bine: lumea a aflat de existența lui Gabriel Popa, și de ceea ce știe el să facă mai bine, să spună povești folosind punctul și linia. Negru pe alb.

Așa cum v-am spus la începutul acestei istorisiri adevărate, prietenia între mine și acest băiețel s-a legat, așa cum se leagă un șiret colorat peste lume. Și pentru că acest lucru este posibil, de ce nu ar fi posibil ca două linii paralele să se întâlnească într-un punct comun, cum ar fi o strângere de mână sau un strigăt de ajutor care primește răspuns?

Ca niște steluțe, punctele luminoase comune aprind și dau noi sensuri existențelor aparent paralele,  ai căror protagoniști decid să meargă mai departe, împreună. Mâine, poimâine, răspoimâine.

Poveștile ne învață nu doar cum să visăm sau cât de departe a mers gândul omului, ci mai cu seamă cum să transformăm visele celor pe care îi prețuim în realitate. Care este visul tău? 

Dar al celui de lângă tine?

Mulțumesc tuturor care au fost alături de mine și au făcut ca alte linii paralele să se întâlnească într-un singur scop, susținându-mă pe perioada (destul de îndelungată) de incapacitate fizică:

Prietenului meu ancestral, Mihai Zugravu, care a preluat comandamentul de PR și relații cu presa, Elenei Dobrovolschi, unul din cei mai minunați psihologi întâlniți de-a lungul timpului și care a fost alături de mine cu cuvinte bune, timp, efort și înțelegere, Mirunei Tudorache, președinta consiliului director al Fundației Un copil o speranță Sibiu, alături de care am lansat primul modul de biblioterapie  Eu sunt eu! și nu ultimul rând, fiului meu, Florin Tărășan.