de trei lei

Știu câteva locuri capabile să-și compună singure povestea, în afara conturului perisabil și îmbâcsit de praf și viață. Un astfel de loc este biserica cea nouă, din cartier, pusă la crucea drumului, în intersecție, lipită de o fabrică transformată în hotel și de un cimitir evreiesc abandonat între plăcile gardului de beton, suplimentat cu sârmă ghimpată.

Acum două zile, în dreptul ei, un copil îl soma pe un altul: Închină-te, pentru că eu mă în chin. Nu s-a închinat, adică nu a dus mâna spre frunte, iar apoi spre buric, spre umărul drept, iar apoi spre cel stâng. Nici măcar nu a schițat ceva de felul acesta, genul acela de închinare prescurtată, din contră, s-a oprit și trăgându-l pe cel mai mic aproape de el, a rostit tare și clar de câteva ori eu mă în chin, făcând pauză între silabe, obținând un efect de contra-sens. Cel mărunt nu a reacționat în nici un fel, părăsind, neînchinat, tărăboiul.  

Ieri, un administrator al locului punea lanțul pe poarta de fier a lăcașului. Nu era nimeni cu el. Nu era nici seară, ci poate un moment bun de rugăciune, însă el prindea, împăcat cu sine, lacătul de lanț: Gata, pe ziua de azi! 

Azi dimineață, în fața bisericii. Poarta închisă, dar fără lacăt. În fața ei o fetiță, nu mai mare de 6 ani. Nu era din tagma celor care cerșesc, motiv pentru care nu am știut cum să reacționez în primele fracțiuni de secundă, când, șoptit, m-a rugat să o ajut pentru că îi este foame. Am crezut că s-a rătăcit. M-am uitat în jur, dar nu era nimeni cu ea. Îi era doar foame și nu avea putere să ceară cu voce tare. Nu era un truc, era o fetiță singură și înfometată, dar care învățase doar să ceară, nu să și primească. Era un copil de român, ceea ce face ca și cerșitul să devină un lucru complicat și fără de folos.

Ca orice altă ocupație, și cerșetoria are nuanțele ei:

cerșetoria sfântă, practicată sub canon de călugări din toate religiile lumii, cea aducătoare și împlinătoare de recunoștință pentru darurile văzute și nevăzute, pentru felul în care Dumnezeu lucrează prin omul care înțelege nevoia celui de lângă el;

cerșetoria industrială, practicată cu rol de ”meserie de meserie”, aducătoare de mult mai mult decât ar fi nevoie supraviețuirii, cea care face apel la slăbiciunea celor care își plătesc taxa pe dispreț; 

și cerșetoria îmbolnăvitoare, practicată de românii dezrădăcinați din matca tradițională, de oamenii care nu au ”istorie” în a cere fără să li se cuvină, indiferent cât de greu le-ar fi. Și nu este vorba de orgoliu, nicidecum, ci mai degrabă de o deficiență de comunicare și de înțelegere a propriei drame. Românii nu au vocație de cerșetori, dar, paradoxal, suntem numiți, de închinat, ”cerșetorii Europei”.