Povestea liniilor paralele care se întâlnesc în mai multe puncte comune

Vreau să scriu o poveste cu cuvinte puține, așa că voi împrumuta din stilul lui Gabriel, un puști de 10 ani, autist, cu care m-am împrietenit în urmă cu câteva luni - 6 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Prietenia fiind un proces complex, ne-a luat și nouă ceva timp, să ne uităm unul la altul, iar apoi să identificăm formule optime de comunicare, mai pe înțelesul tuturor - un semn bun este să râzi la aceleași glume, în același timp.

Așadar, nu s-a întâmplat dintr-o dată, ci treptat – 205 trepte urcate fără să te oprești. Dar, după ce am descoperit că avem mai multe asemănări decât diferențe - și unul, și altul, la egalitate ne-am lăsat legați într-o  prietenie pe termen lung – cât un tren cu 126 de vagoane.

Totuși, pentru a înțelege despre ce e vorba în poveste, trebuie să vă spun că dintre toate lucrurile pe care le avem în comun, cel mai important este felul în care vedem lumea și povestim despre ce ni se întâmplă, atunci când nu suntem destul de aproape unul de celălalt, încât să nu ne auzim (telefonul mobil nu se pune la socoteală!), dacă ne strigăm. Gabriel folosește punctul și linia, în timp ce eu,  sunetul și cuvântul – minus + plus, stângul + dreptul, nod + fundiță, pantoful colorat nu mai cade din picior.

Prima dată l-am văzut pe Gabriel la bibliotecă, unde a venit însoțit de mama lui. A intrat la mine în birou, a cercetat dintr-o singură privire toate minunățiile ce se găsesc în biroul unui bibliotecar și mi-a pus în față patru caiete pline cu desenele din ultimii doi ani. Când am deschis caietele și-am început să le privesc îndeaproape și pagină cu pagină, am trăit acel tip de senzația amețitoare, pe care o trăiește cel ales de un mare șef  - un foarte posibil șef de trib atunci când este pus să traducă manuscrisele sacre ale unei civilizații pierdute. În timp ce pictogramele dansau vesele sub ochii mei deprinși cu alfabete secrete, am conștientizat importanța întâlnirii și m-am simțit profund recunoscătoare în fața destinului care m-a ales în această misiune majestuoasă, ca să duc, mai apoi, veste bună din țara unui suflet de copil cu nume de arhanghel.

Nici eu nu m-am lăsat mai prejos și l-am așteptat cum se cuvine, cu coli uriașe de hârtie, creioane colorate, tuburi de guașe și bomboane la fel de asortate și colorate. Pe atunci era în etapa în care desena mașini de toate felurile, în mod special trenuri și autobuze, așa că primul desen din atelierul ad-hoc a fost un tren.  Fiind mai preocupat de formă și mai puțin de textura cromatică a lucrurilor, Gabriel desenează doar contururi, lăsând de-o parte culorile. Verde, alb, roșu, deosebit.

Am observat că după fiecare linie trasată folosea în exces guma de șters, reluând de câteva ori amplasarea unui far sau tăblița cu numărul vagonului, fapt care trebuia, cât mai repede, corectat. Perfect, perfectibil, roată.

Știam ce este autismul, dar niciodată nu am interacționat cu cineva diagnosticat cu autism, ceea ce nu a influențat în vreun fel primul nostru dialog. Era cu Dana, adică cu super-mama lui, care și-a pus la dispoziție toată energia pentru a ”face ceva cu desenele lui”. Așadar, mi-am lăsat imaginația să zboare și am ales un traseu simplu și firesc pentru anul 2012: în februarie, expoziție personală, iar către vară – iulie, august, septembrie, un proiect editorial.

Am decis să ne vedem în fiecare săptămână, de câte ori pot ei ajunge, chiar dacă asta înseamnă un efort în plus și o buclă în timp și spațiu, deoarece Gabriel locuiește într-un orășel la o distanță de 15 km de Sibiu - Cisnădie.

Ce-am povestit până acum, e o parte din ceea ce s-a petrecut la prima întâlnire, dar abia de la cea de-a doua aveam să devenim prieteni, adică era momentul să începem să descoperim ce avem în comun, cum ar fi, de exemplu, gustul pentru aventură și deschiderea în fața invitațiilor surpriză, de genul: astăzi mergem într-un loc în care nu am mai fost niciodată niciunul dintre noi!

Zis și făcut, și iată-ne pe platforma Muzeul Locomotivelor cu Abur, unde am petrecut mai bine de o oră și jumătate – 90 de minute, timp în care am cercetat împreună și îndeaproape giganții de metal, încremeniți în tufele de scaieți de lângă gară! Gabriel a alergat tot timpul, de la o locomotivă la alta, zâmbea și se cocoța în cabinele care erau deschise. Din când în când îi mai inventam o poveste cu descrieri realiste și detaliate despre sistemul de condensare, despre pistonul care determină mișcarea bielei, sau despre macaz, sirenă, traverse, combustibil, alimentarea cu cărbune, axul cu roți de tracțiune sau pompa cu aer.

Din acel moment, nimeni nu se mai poate interpune între noi și proiectele noastre. A urmat o fază laborioasă în care a redat parte din imaginile ”fotografiate” în memorie. Mai mult decât atât, i-am cumpărat un marker special pentru desen care l-a obligat la linia unică, asupra căreia nu mai avea cum să se întoarcă, în gest repetitiv și inutil. Dar, nici nu a fost vreodată nevoie, deoarece el nu greșește niciodată. Perfect, perfectibil, roată.

Și pentru că ne aștepta o expoziție personală, registrul desenelor trebuia și el dezvoltat, și astfel am făcut saltul de la mașini, la bisericile fortificate de pe Valea Hârtibaciului și la cele mai reprezentative clădiri din Sibiu. Vroiam să arătăm lumii o altă perspectivă a realității, în care trăim alături, umăr lângă umăr, vis lângă vis. Câteodată, străini. Străinii au geamantane, un fel de mașinuțe fără motor, doar cu roți. Turiștii sunt zgomotoși!

Cu fiecare desen în parte provocarea era tot mai mare, într-un joc perfect, fascinant, departe de orice risc. Gabriel trăiește într-un anotimp frumos, în care exprimarea este simplă și pură, fără modulații orgolioase, timp în care rostul meu este acela de a-i sădi încredere în forțele proprii, propunându-i teme de studiu pentru nivelul său de pregătire, de  înțelegere și dezlegare a realității. Toate, la timpul lor. Perfect, perfectibil, turnul cu ceas.

Dincolo de desenul tip ”fotografic”, Gabriel compune la rândul său detalii. Nicio linie nu este întâmplătoare, nici un punct în plus sau în minus. Mâna sigură trasează fără efort și greșeală linii drepte sau bolți perfecte, vârtejuri stelare în loc de lună și contururi simetrice de figurine cu chip de om, fiecare alt chip, fiecare alt om. Încă un punct comun.

A urmat, așa cum ne-am și propus vernisarea expoziției, adică pregătirea afișului, a invitației, pregătirea tablourilor (și îi mulțumesc colegei Victoria Marin de la Tipografia Bibliotecii ASTRA, care m-a ajutat cu paspartou-urile), panotarea, pregătirea instalației multimedia în care am prezentat desenele mai vechi ale lui Gabi și alte materiale video reprezentative cu ceea ce a meșterit într-un interval de timp bine determinat.

9 februarie 2012, la ora 12:00 - oră de poveste, Foaierul Bibliotecii s-a umplut de prietenii lui Gabriel, care a fost sărbătorit cum se cuvine. A urmat conferința de presă, moment în care temperatura corpului meu sălta în ritmul dureros al pneumoniei la 38.2°C, ceea ce-mi dădea o detașare ciudată față de ceea ce se petrecea în jurul meu. Însă, totul este bine când se termină cu bine: lumea a aflat de existența lui Gabriel Popa, și de ceea ce știe el să facă mai bine, să spună povești folosind punctul și linia. Negru pe alb.

Așa cum v-am spus la începutul acestei istorisiri adevărate, prietenia între mine și acest băiețel s-a legat, așa cum se leagă un șiret colorat peste lume. Și pentru că acest lucru este posibil, de ce nu ar fi posibil ca două linii paralele să se întâlnească într-un punct comun, cum ar fi o strângere de mână sau un strigăt de ajutor care primește răspuns?

Ca niște steluțe, punctele luminoase comune aprind și dau noi sensuri existențelor aparent paralele,  ai căror protagoniști decid să meargă mai departe, împreună. Mâine, poimâine, răspoimâine.

Poveștile ne învață nu doar cum să visăm sau cât de departe a mers gândul omului, ci mai cu seamă cum să transformăm visele celor pe care îi prețuim în realitate. Care este visul tău? 

Dar al celui de lângă tine?

Mulțumesc tuturor care au fost alături de mine și au făcut ca alte linii paralele să se întâlnească într-un singur scop, susținându-mă pe perioada (destul de îndelungată) de incapacitate fizică:

Prietenului meu ancestral, Mihai Zugravu, care a preluat comandamentul de PR și relații cu presa, Elenei Dobrovolschi, unul din cei mai minunați psihologi întâlniți de-a lungul timpului și care a fost alături de mine cu cuvinte bune, timp, efort și înțelegere, Mirunei Tudorache, președinta consiliului director al Fundației Un copil o speranță Sibiu, alături de care am lansat primul modul de biblioterapie  Eu sunt eu! și nu ultimul rând, fiului meu, Florin Tărășan.