luni, 17 octombrie 2011

enturemosamopet

A fost odată un Om care purta în sufletul lui o mare şi neobişnuită dragoste, iubea cuvintele. Dar, contrar pasiunii sale evidente, nu era deloc vorbăreţ. De fapt, mai bine spus, niciodată nu a fost zărit în compania altor oameni cu care să schimbe cuvintele adorate, în stoluri de poveşti. Aşa că, nu a trecut mult timp până când apropiaţii lui s-au resemnat și l-au lăsat să trăiască într-ale lui ne-nţelesuri.


Omul care iubea cuvintele locuia singur, într-o casă aparte, în care patul, masa şi scaunul erau construite din cărţi. La rândul lor, pereţii erau clădiţi din tomuri şi dicţionare, iar acoperişul, era făurit din coperta unui atlas uriaș al lumilor invizibile. Foile de papirus ce-i acopereau ferestrele, nu lăsau nici razele soarelui, nici pe cele ale lunii să-i intre în odaie şi, cu atât mai puţin, privirile iscoditoare ai celor ce întâmplător se nimereau a trece pe lângă casa-carte. 

De luni de zile, Omul care purta în sufletul lui o mare şi neobişnuită dragoste era absorbit de un experiment sofisticat, asociat cu un studiu metaştiinţific, declanşat în momentul în care şi-a dat seama că ştia toate cuvintele lumii.
Nu trăise până atunci o zi mai nenorocită şi mai neagră, ca atunci când, stupefiat, a realizat că rostul lui pe lume a fost anulat de limita domeniului de studiu ales. De durere şi frică s-a prăbuşit în patul de cărţi şi şi-a aşezat tâmpla pe unul din tomurile preferate, un antic-vechi-şi-de-demult dicţionar, care aduna în paginile prăfuite toate cuvintele cu flora şi fauna pământului. Din obişnuinţă a început să le înşire în minte, dar a realizat, siderat, că în spatele fiecărui cuvânt rostit, mintea nu-i desfăşura absolut nici o imagine. Nu era în stare să facă nicio diferenţă între o coşelină sau Pseudococcus longispinus, şi nici între o narcisă sau Narcissus cyclamineus amaryllidaceae.

Ochii îi fierbeau în orbite, sufletul i-a amuţit şi disperat, a răsturnat toate cărţile din jur, iar din coperţile de mucava a încropit câteva ghivece pentru baza experimentului său. Cu formule abracadabrice a reuşit să altoiască litere şi cuvinte care la rândul lor îmboboceau şi înfloreau în alte forme, dar mai ales în alte înţelesuri. Primele experimente l-au încântat, era mândru de ele, dar de metacuvântul "enturemosamopet" era de-a dreptul copleşit. Acesta era produsul combinaţiei dintre 3 litere de “e” şi cuvântul “caramel”. Era suficient să rostească "enturemosamopet" şi simţea pe cerul gurii aroma dulce-amăruie, care nu era o iluzie, ci Realitatea! Era o senzaţie autentică, dar mai ales un semn, că oamenii se pot bucura de ştiinţa lui, hrănindu-se de acum înainte cu rostiri de cuvinte, ceea ce ar fi rezolvat suma problemelor, a bolilor, a disputelor şi războaielor. Poate chiar şi-a morţii, într-o zi...

Fericit, a ieşit din casă să ducă apropiaţilor săi vestea despre marea lui Descoperire, dar pe străzile pietruite era o vânzoleală de nedescris. Baricade, oameni încrâncenaţi, agitaţi, îmbrăcaţi toţi la fel, cu haine de culoarea pământului, iar în mâini cu obiecte stranii din metal ce scuipau infernul către cer. Nu înţelegea nimic din ce-şi vorbeau între ei şi nici aceştia nu dădeau semne că ar fi înţeles ce încerca el să le explice... 

Nu vreau să continui mai departe cele întâmplate atunci, fiindcă ceea ce a urmat ar semăna tristeţe în ochii celor care citesc aceste rânduri, dar nici nu vreau să tastez punctul final până nu vă spun că în oraşul pustiit de război, casa de cărţi a Omului îndrăgostit de cuvinte a rămas ascunsă după pâlcurile uriaşe de narcise cyclamen, în care cuvintele nemaiauzite, răsărite din linişte, în ghivece de mucava, aşteaptă şi acum să fie culese de alt-cineva. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu