marți, 20 august 2013

6 leacuri medievale pentru 6 probleme contemporane

De Festivalul Medieval voi scoate din tolba de povestitor 6 leacuri medievale pentru tot atâtea probleme contemporane.

Nu-ți fie frică, vei ști drumul... spre Casa Altemberger, Sala cu Coloane (Muzeul de Istorie - Sibiu, str. Mitropoliei nr. 2) 




23.08
10:00 - 11:00 - "Breasla Medievală sau expunere despre cea mai performantă formă de asociere profesională din istoria acestor locuri"

15:00 - 16:00 -"Turnirul Superstițiilor"





24.08
10:00 - 11:00 - "Tarot. Instrumentul maestru în deslușirea văzutului și a nevăzutului" 
Tarotul este un alfabet, o "scriere" simbolică al unui sistem de comunicare universal valabil. În ciuda faptului că cele mai vechi repere cronologie reclamă sfârşitul secolului al XV-lea, Tarotul poate fi la fel de bine aliniat în cele mai vechi dintre limbile scrise. Este foarte posibil ca simbolistica Tarotului să se fi născut în momentul magic, când omul a conştientizat reprezentarea, dar nu a sunetelor, ci a stărilor interioare şi a lumilor care din când în când se lasă privite din această dimensiune.  

15:00 - 16:00 - "Magia. Trecut, prezent, viitor sau scurt istoric al faptelor controversate din jurul unui subiect tabu."
Chiar dacă evul mediu a trecut, iar prezența sa se face remarcată prin evenimente culturale tematice (gen Festival Medieval), mulți dintre contemporani sunt, în continuare, tentați să arunce magia în cușca lucrurilor necurate sau anatemizate.
Este locul și timpul pentru descifrarea acestui subiect tabu, prin prezentarea magiei ca  disciplină spirituală profundă, ca artă sacră (care nu are nimic în comun cu satanismul), recuperându-i statutul superior dinamitat de inchiziție, iluminiști și savanții pozitiviști.


25.08
10:00 - 11:00 - "Puterea Lunii sau Despre o puternică știință ancestrală care a influențat ritmul, comportamentele și credințele oamenilor"
În ultima sută de ani, știința validează informații și metode de abordare a realității, care până nu demult erau încadrate în perimetrul ambiguu al superstiției. Orgoliul anumitor structuri de putere, întreținut de discursul oamenilor care postulau o nouă ordine mondială, fără superstiție și fără credință, dominată de rațiune și emancipare s-a dovedit necorespunzător naturii umane, nevoită în prezent  să-și recupereze în forță identitatea și legătura cu mediul înconjurător.
Atelierul dedicat puterii Lunii îi va conduce pe cei prezenți într-o poveste al cărei tâlc este restaurarea ordinii interioare a individului și a grupului/societății ”moderne”.

15:00 - 16:00 - "Povestea de leac și personajele arhetipale din imaginarul colectiv
Prințul, Prințesa, Regele, Regina, Războinicul, Cavalerul, Vindecătorul, Vrăjitoarea, Doica sunt doar câteva personaje arhetipale care există în conștiința omului contemporan. Atelierul propune o formulă magică de activare a ingredientelor inițiatice din poveștile care au străbătut timpul fără a-și pierde vreodată din însemnătate.



miercuri, 7 august 2013

Tocanagioaica, condimentul și pasiunea pentru estetică

Pretext, cu rol de Aperitiv
Sunt mulți cei care au savurat critica rațiunii dietetice a lui Michel Onfray, cel care a cercetat felul de-a gândi al lui Diogene, Rousseau, Kant, Fourier, Nietzsche, Marinetti și Sartre prin inedita lentilă formată din pântecele acestora. Și, chiar dacă subiectul este la limita vulgarului colectiv, nici noi nu-l mai putem evita la nesfârșit, mai ales noi, cei care, tot la nivel colectiv, purtăm mai mult sau mai puțin conștient caracteristicile a două personaje emblematice: Flămânzilă și Setilă.
Așadar, nu cunosc nici un alt popor mai îndreptățit să tindă spre adevărul absolut al subiectului propus în această minunată întrunire.

Con.text sau Supa conjuncturală
Cu ceva vreme în urmă, într-un atelier de creație și comunicare preparat anume pentru unii dintre cei mai talentați adolescenți din urbe, dar și pentru participanții pretențioși ai Colocviilor internaționale Emil Cioran, numit sugestiv/tematic Reinventarierea disperării după Cioran, mi-a atras atenția în mod special un eseu prins pe oala unui suflet.
Era al unei fetițe care se chinuia să grăbească vremea trecerii în vârsta gătelii femeiești. Din textul de atunci, am identificat mâncarea care o determina la maturizare forțată, în ideea că odată făcută mare, se va desprinde de tocana de cartofi care îi suprasatura simțurile corpului fizic și îi intoxica sufletul.
Nici astăzi nu mi-a ieșit din minte atacul împotriva bucătăriei matriciale din care mușca dur, sfârtecând canonul culinar al familiei - care limitase într-o manieră abuzivă - resursele financiare necesare diversificării meniului, scopul cuplului... generator de filozofi furioși fiind axat pe placarea cu gresie a apartamentului de bloc.

Se înțelege din această povestioară, că la un moment dat omul își schimbă marca de prestigiu, iar masa îmbelșugată ca (în)semn de putere și bunăstare este transferată pe ale tipuri de împodobiri menite să fure ochiul și să asmută celelalte simțuri în grădina fără garduri a dorințelor existențiale. Care este prețul? Inaniția și însingurarea/izolarea, specifică celor care aleg calea renunțării la sinele fizic.

Text sau Idei sotate
Pentru a înțelege mai bine esența acestui tipar este necesară prezentarea ingredientelor care compun baza unei tocane, ingrediente prin a căror putere, atât cei care o prepară, cât și cei care o consumă sunt transformați, definit, în tocanagii - metamorfoză resimțită de cei cu sensibilitate sporită ca pe un stigmat.
Așadar, din cele mai accesibile legume din lume: ceapa și cartoful, se poate încropi o tocană. Timpul de preparare, între 15-30 de minute, poate fi condiționat doar de presiunea flăcării de (ara)gaz. Pe această bază, se poate improviza cu un strop de bulion sau o roșie mai fleșcăită, 2-3 ardei, un cățel de usturoi, feliuțe de slănină și feluri-feluri de mezeluri. Sărăcia generează adevărate revoluții în tehnica improvizației, care din nefericire este confundată cu una din tehnicile de supraviețuire în condiții extreme.

Atâta vreme cât din civilizația altor popoare reiese că sărăcia nu conduce (invariabil) doar pe drumul închis al renunțării la bunul gust, din contră, merită să acordăm atenție, cel puțin ca subiect de meditație, conceptului de graniță dintre sărăcie și meschinărie.


De comun acord, meșteri bucătari, antropologi, etnologi și alte soiuri bune și alese de cercetători autohtoni au concluzionat că nu există un specific gastronomic în mojarul carpato-danubiano-pontic. Tot ceea ce avem și consumăm reprezintă mai degrabă o preluare din bucătăriile tradiționale ai celor care ne-au vizitat sufrageria istorică, feluri pe care, evident, le-am adaptat grădinii cu zarzavat din dotare, nici aceasta suficient de îngrijită sau studiată, sau le-am personalizat, parte dintre ele transformându-le într-un soi curios de tocană. Că, dară, ce mâncare este aia fără un pic de ceapă rumenită într-o lingură de untură albă și un crumpen tăiat (creștinește) în cruce?!

Și cum rolul filozofiei este de a identifica explicații de dragul acestora, voi încerca să filozofez un pic, atât, cât un vârf de sare.
Prepararea alimentelor, adică transformarea/procesarea acestora în feluri de mâncare a reprezentat o funcție ocupațională feminină, alături de creșterea copiilor și hrănirea corespunzătoare a acestora și a tuturor membrilor familiei. Lipsa unor preparate culinare elaborate reprezintă o mărgea spartă din șiragul sistemul de valori feminin autohton, mult mai vizibil în zona de munte, unde prepararea alimentelor nu reprezintă o prioritate și nici un scop în sine!
Dichisul apare în societățile burgheze, mici și mijlocii, în care timpul și resursele permit experimente în bucătărie, în care plăcerea începe să se materializeze în toate formele ei, și în care, printre altele, renunțarea nu este postulată ca șansă de intrarea într-o lume mai bună.
Tocana la ceaun nu presupune efort, în afara celui dedicat aprinderii focului. Foc și răbdare, restul vine de la sine! Lipsa de preocupare pentru experimente gastronomice intră în arsenalul atributelor masculine, în care mâncarea este o necesitate, nicidecum un moment de huzur.

Cauză pentru care, chiar și în cele mai prețioase restaurante cu bucătării împânzite de master-chefi, comanda de top rămâne ciorba de burtă și grătarul cu garnitură de cartofi prăjiți, în pofida eforturilor disperate din partea gazdelor de a educa, sau mai bine zis de a rafina gustul românilor. Iar acest fel de-a fi, implicit, acest fel de-a mânca, nu se va schimba prea curând, ținând cont de atmosfera de front a societății românești contemporane. Când din toate părțile fumegă a carne arsă, este greu de imaginat tihna unui prânz alb, fără porumbelul păcii tăvălit în jar, iar apoi aruncat în castronul cu mujdei.

Pro.te(x)t sau Desert cu reducție de cireșe amare
Fetița ajunsă pe culmile disperării din pricina tocanei de cartofi s-a făcut de mult ”mare” și a evadat din bucătăria placată cu gresie și șuruburi metalice. În semn de protest se înfometează și în prezent și, cum era de așteptat, îi lipsește componenta feminină salvatoare. Tot ce este asociat cu hrana intră în zona impură/coercitivă. Are unghii false, deci nu poate frământa aluatul, nici măcar o cocă banală pentru tăițeii supei de duminică. Cu toate acestea, chiar dacă nu mănâncă și nici nu prepară mâncare, personajul de poveste se manifestă ca o persoană cu o toxiinfecție alimentară severă, cu repercursiuni evidente în felul de-a fi și de-a interpreta lumea, ca ansamblu de șanse în dezvoltarea personală și evoluția spirituală. Altfel spus, o tocanagioacă, mon cher!



Cheia de boltă a acestei expuneri este gustul dulce-amar al cireșii sălbatice într-un tablou în care cultura gastronomică a poporul român este un cireș sălbatic în livada elaborată a Europei, un copac stingher, ticsit de triburi-cuib de omnivori, încă nealtoit pentru a face roade capabile să producă altceva decât uimire paradoxală.  

marți, 6 august 2013

Epoca de Apă

Sună soneria. Deschid ușa, e drept cu o oarecare întârziere, nimeni.
Sună telefonul, răspund cu greu, pentru că după apusul soarelui nu răspund la numere de telefon necunoscute. Din două-trei propoziții, înțeleg că foștii proprietari ai casei vor să vină la mine, de fapt, sunt în curte și așteaptă să le deschid ușa. O străbunică de-a lor și-a adus aminte de o intrare secretă care duce spre locul unde, la vremuri de restriște, familia își ascundea rezervele strategice. Ar fi fost aiurea să mă împotrivesc, așa că, deschid ușa, iar casa se umple de oameni, în marea lor majoritate necunoscuți, având asupra lor tot felul de unelte de intervenție și de pătrundere în spații tainice: rangă, scară de lemn de 2 metri, funii și lanterne.

Conform prezicerilor mamaiei, trapa de intrare ar fi undeva din pardoseala holului, la graniță cu pragul băii. Se scoate parchetul, după care câteva bârne groase de lemn de când lumea, după care se deschide hăul. Într-adevăr!
Se coboară scara, se aprind lanternele și se astâmpără emoțiile. De câte ori ai ocazia să cobori în istoria ascunsă a propriei familii? Nefiind invitată în mini-seria casnică Indiana Jones mă prefac ocupată și, până la urmă chiar îmi găsesc ceva de lucru. Dintr-o dată, un strigăt de bucurie, întreaga tevatură nu a fost în van, chiar dacă din legendara comoară nu au mai rămas decât două butoaie cu vin, evident vechi, iar după calculele raportate de prefacerile clădirii, undeva către 25-30 ani.

S-a extras conținutul și s-a pus la loc parchetul. Gata, acum totul este ca înainte.
Din toată povestea asta m-am pricopsit și eu, pentru deranj, cu o sticlă cu vin. Curiozitatea fiind mare, nu am stat prea mult pe gânduri până să-mi torn un pahar. Gust. Este imposibil de băut, este mult prea tare pentru sezonul estival, așa că scot din frigider sticla cu apă minerală și mă joc de-a alchimistul preparator de licori aducătoare de somn brusc.

În formula îndoită, vinul din nișa secretă este mult mai blând, dar, în timp ce lăsam rutina să se rostogolească prin casă în așteptarea stingerii oficiale a zilei, un gând ciudat mi-a dat toată ceremonia serii peste cap: Ce vârstă are băutura pe care o beau? Dacă vinul peste 25 de ani, iar apa…? Ce vârstă are apa? Din cunoștințele mele, apa este de când lumea, dinaintea formării scoarței terestre, transformându-și forma de agregare într-un perpetuum circuit dătător de viață.

Fără efort, ceea ce mi s-a părut o performanță, ținând cont de bruiajele de memorie pe evenimente mai îndepărtate de 20 de ani, mi-am amintit de o expunere din cadrul unei conferințe interdisciplinare, în care un arheolog și un geolog au prezentat o teorie prin care demonstrau importanța caracteristicilor fizice și chimice (bicarbonați, sodiu, sulfați, cloruri, carbonați, ph, conductivitate și cred că și potasiu) din probele de apă, nu doar pentru analiza calității acesteia, dar și pentru determinarea vârstei prin analiza clasică cu radiocarbon. Iar din spusele lor, apa pe care o consumăm în acest moment este relativ nouă, dacă ne raportăm strict la viteza circuitului ei în natură și a intervențiilor agresive ale omului în mediul înconjurător. Fiind un subiect sensibil pentru mine, țin minte doar că nu m-au convins cu argumentele și nici cu cifra estimată, pentru că le-am uitat…


Și chiar și așa, indiferent de cât de vechi este vinul, apa nu poate să îi confere altceva decât noblețe, vechimea ei fiind imposibil de egalat de oricare alt element. Închid ochii și invoc un vis de la începutul lumii.