sâmbătă, 7 decembrie 2013

cum un copil-bărbat poate ajunge, dintr-o dată, Om

(poveste cu sfârșit deschis provocărilor)

Timpul îi era limitat, norocul necunoscut, iar dragonul în zare...

Cu alte cuvinte era în același punct al cercului, de unde, cu ceva vreme în urmă a pornit. Scurt-circuit. Și dacă ar fi fost doar atât, ca atunci, nu ar fi fost rău, dar, cu cât amânăm luarea deciziilor înțelepte, cu atât locul și lumea devin mai potrivnice, atât de potrivnice, încât copilul, care, iată, nu mai era copil, își dorea să devină INVIZIBIL, considerând ABSENȚA un refugiu ideal până la rezolvarea de la sine a tuturor problemelor din jur. Însă nicio rugăciune, nicio invocație nu i-au îndeplinit vrerea cea mare, iar timpul se scurgea, așa cum se scurge argintul viu printre degete, norocul era necunoscut, iar dragonul în zare.

Dar, când lumea credea că se sfârșește pentru el, din neant a coborât o arătare, care la prima vedere puteai spune că face parte din marea familie a dragonilor, dar dacă te uitai mai bine, îți dădeai seama că după costumul extravagant, dar care cu siguranță avea un rol în deplasările dintre lumi și sfere, se ascundea un trup la fel de firav precum al copilului-bărbat.

Din tolba multicoloră a scos o frânghie fermecată, cum numai în povești întâlnești și cu câteva mișcări sigure a început să pescuiască din înaltul cerului semne care nu puteau fi văzute cu ochiul liber, ci doar prin lentile diamantine.
Copilul-bărbat, a uitat pentru un moment de dragon, fascinat de ceea ce se petrecea atât de aproape de el, simțind că ceea ce se întâmplă, chiar dacă nu are nici un sens și nicio explicație, are legătură cu el și cu ceea ce i se va întâmpla.

Și cum spuneam, omul-dragon, aduna din cer simboluri, care asemenea peștilor se zbăteau pe pământul pârjolit de luptele dintre copii-adulți și dragoni.
Ochii copilului-bărbat s-au umplut de lacrimi, dar nu avea glas să-l oprească pe pescarul de însemne. Ciudat, nu îi mai era frică și dintr-o dată s-a simțit gol pe dinăuntru. Stingher, vroia ca toată povestea să se termine odată, chiar dacă asta ar fi însemnat să sfârșească înghițit de dragon. Efortul de a lupta, dar mai ales de a se eschiva era infinit mai mare decât să-și înfrunte coșmarul, adică dragonul, cu ochii larg deschiși.

-   Pentru ce faci tot ceea ce faci? Prinde-mă și pe mine și pune-mă la pământ, până să ajungă aici dragonul.
Pescarul nu îi răspunse, îl privi din cap până în picioare și, cu o voce incredibil de subțire, așa ca un fir de iarbă  îi șopti scârțâit la ureche:
-       Dragonul a plecat, el nu vine acolo unde sunt eu.
-       Dar, cine ești tu?
-       Sunt pescarul.
Nu auzise niciodată de pescar, dar un val de bucurie i-a încălzit inima. Pentru prima dată, după mulți ani, se simțea în siguranță, chiar dacă era, în continuare, în afara cetății.
-      Și ce sunt arătările pe care le-ai coborât din cer?
-       Oareșcare daruri.
-        Cine și-ar dori așa ceva?
-        Cu adevărat, nimeni, dar prea puțini știu de existența lor.
-        Sunt vii?
-        Da, sunt vii, asta e problema...
-         Și, pentru ce le-ai prins?
-          Le-am prins pentru că locul lor este alături de tine. Îți aparțin.
Copilul-bărbat s-a uitat îngrozit la mormanul de semne încolăcite, aidoma unui cuib de șerpi veninoși și zornăitori și nu a văzut nimic care să-i fi adus aminte de ceva. Era o stare anume, dar atât.
-    Sunt gândurile tale și planurile neîmplinite. Odată gândit, gândul prinde formă, pe care ochiul omenesc nu o percepe. Aceleași forme întărâtă dragonii, dar pentru tine am schimbat planul de expediție, pentru că văd cum dorești să intri în castel pe drumul cel bun și numai al tău.

Copilului-bărbat nu-i venea a crede, nici urechilor, nici ochilor. Dar, era cât se poate de real și, poate cel mai important, iureșul generat de dragon era departe, dincolo de orizont. Plin de speranță și curaj, s-a apropiat de Pescar și l-a rugat să-i spună ce are de făcut de acum înainte pentru ca povestea să aibă sens și un final fericit.
Pescarul nu i-a răspuns, de fapt, se purta de parcă băiatul nu ar mai fi fost în preajmă. Atunci, contrariat peste măsură, îi mai cere odată soluția promisă. Ca trezit din vis, Pescarul își țugui buzele și reluă teoria gândurilor aruncate către niciunde, care nu dau liniște, nici omului, nici ființelor care au în grijă marile regnuri ale lumii.
-         Ia-ți planurile, toate, înapoi și ai grijă ca fiecare să prindă contur în lumea ta, în castelul în care vrei să-ți faci cuib. Cheia pe care o cauți de atâta vreme este ascunsă într-una din formele nedefinite pe care le-am adus, toate, pentru vindecare și împlinire chiar sub ochii tăi. Acesta a fost și rostul dragonului, să te trezească la realitate și să-ți deschidă ochii spre lumină și adevăr.
-        Dar, nu am fost departe nici de lumină, nici de adevăr,
-      Așa este, însă lumina pe jumătate văzută poarte numele de umbră, iar adevărul parțial, poartă numele de eschivă. Ai crescut la umbra eschivei, nu în lumina adevărului.

Pescarul îl privi plin de dragoste pe copilul-bărbat care aduna de pe jos jumătățile de măsură ale ființei lui. Prada pescarului dragon a fost strânsă, iar tânărul prinse a se îndepărta de cetatea mult dorită până nu demult, departe în țara dragonilor, locul în care avea să găsească răspunsul la cea mai importantă întrebare: Cine sunt? De al cărui răspuns doar el era în stare. Devenise însă invizibil pentru dragoni, dar atât de luminos pentru el însuși.

Povestea spune că peste un timp, s-a întors în cetate. Tolba, odată plină cu gânduri și planuri inutile era goală. Porțile s-au deschis de la sine, iar de prezența sa se bucurau toți. Nu mai era nici copil, nici copil-bărbat, nici bărbat, era mai presus de toate era cheia lumii, era Omul.


miercuri, 16 octombrie 2013

Poveste din Timpul de mijloc

A fost odată, ca acum, uite, ca aici, poate chiar tu, un Om hărăzit de Marele Faur cu frumusețe pe chip, bunătate în suflet și lumină în inimă. Dar, care știind că le are pe toate nu a gândit vreodată să caute și altceva, acel altceva care i-ar fi desăvârșit ființa și i-ar fi împlinit destinul.
Nu știa, se pare, iar cei din jur au evitat să-i spună, că darul neîmpărtășit se transformă lesne în povară, iar povara în damnare, iar damnarea în stigmat, astfel că, Omul se afla în pericolul paradoxal de a-și renega darul divin, iar în cele din urmă să-și piardă pentru totdeauna tihna Sinelui Superior.

Întreaga viață a făcut tot ce știa mai bine, nu a supărat niciodată pe nimeni, nu a distrus niciodată pe nimeni și nimic, din contră, atunci când a fost nevoie, el era primul care sărea în ajutorul tuturor. Și, chiar dacă dintotdeauna s-a simțit stingher și neînțeles de cei din jur, trebuind să fie în rândul lumii și pentru Lume, a ales ca meșteșug facerea de pâine, în care nimeni nu-l întrecea. Fără nicio îndoială ceea ce ieșea din mâna lui era aur curat, pâinea zeilor, însă nimeni nu și-o dorea pe masă, indiferent de efortul depus pentru a-i convinge pe cei din jur de atributele superioare ale acesteia. Învățase demult meșteșugul frământării și coacerii, învățase demult ingredientele savante și nu așa, după ureche, ci într-un loc-școală-de-rețete. În nicio zi nu a greșit rețeta, dar chiar și așa, nimeni din jur nu-i aprecia efortul, sacrificiul și valoarea.

Zilele treceau, iar Omul se obișnuise cu statutul de a fi în afara cetății, considerând că, în cele din urmă, acesta îi este destinul. Doar că sufletul său știa adevărul, motiv pentru care, de la un timp, frumusețea de pe chip a început să i se stingă, sufletul să-și piardă din dulceața încrederii în sine, iar lumina din inimă să dispară, făcând loc umbrei.
Și, când renunțase să mai caute explicații în cărți sau în discursurile înțelepților vremii, într-o zi, așa din sfântul senin, în atelierul lui a intrat o Oamă, care nu știa nici de relația lui cu lumea văzută, nici cu cea nevăzută, nici de rețetele savante învățate de Om, demult, în locul-școală-de-rețete, și care l-a întrebat ce are bun de oferit.

Surprins, nu a știut nici ce să spună, nici ce să facă, nici ce să creadă, dar în cele din urmă și-a făcut curaj și, aproape în șoaptă, i-a povestit Oamei povestea lui. Desigur, a întrebat-o, la rândul lui, dacă nu dorește să vadă felul în care știe să pregătească pâinea pe gustul zeilor și, spre marea lui surprindere, Oama a fost de acord. A ales să privească și să învețe meșteșugul străvechi, și fascinată a urmărit alchimia elementelor de bază care în mâinile magice ale Omului transforma bobul de grâu în pâinea cunoașterii. Când pâinea a fost gata, a rugat-o să rupă din ea, cât era fierbinte, dar Oama a refuzat. Speranța că va fi înțeles în cele din urmă s-a năruit în refuzul Oamei-apărută-din-sfântul-senin de a gusta din coaja aurie și miezul translucid.
-          De ce? a întrebat cuprins de deznădejde.
-          Pentru că vasul în care ai preparat pâinea cunoașterii este impur, i-a răspuns Oama.
-          Dar e vasul primit de la locul-școală-de-rețete. Nu am altul, altul nu există!
-          Cum să nu existe?! Chiar înainte să intru la tine în prăvălie, am întâlnit un
negustor cu vase curate, noi-nouțe din care unul a fost meșterit anume pentru tine.
După câteva secunde de liniște, Omul a întrebat-o pe Oamă dacă ar gusta din pâinea cunoașterii pregătită într-un vas nou-nouț, anume făcut pentru el.
-            Desigur, i-a răspuns Oama. Dar, nici nu a apucat să rostească bine cuvântul, că Omul s-a și năpustit pe ușă, încercând să-l ajungă din urmă pe negustorul de vase. Nu i-a fost ușor, dar ce mai conta ținând seama de încercările de până acum. Și l-a găsit, și a cumpărat vasul pe care era gravat semnul său tainic și s-a întors în atelierul lui și, încă odată, sub privirea la fel de fascinată a Oamei a plămădit din elementele de bază pâinea cunoașterii. Dar, nici nu a prididit să o scoată din cuptor că întreaga prăvălie s-a umplut de oamenii din cetate, vrăjiți de aroma neprețuită care învăluia casa Omului. Și toți îi cereau o bucată din pâine, atât de mulți, încât Omul a fost nevoit să mai pregătească încă un cuptor, și încă unul, și încă unul…

Și doar ochii Oamei vedeau cum frumusețea se prinde din nou pe chipul Omului, bunătatea își reface cuibul în sufletul lui și cum lumina îi cuprinde întreaga inimă, transformându-l într-un Om desăvârșit, odată pentru totdeauna, chiar și acum, chiar și aici, poate chiar tu.

marți, 20 august 2013

6 leacuri medievale pentru 6 probleme contemporane

De Festivalul Medieval voi scoate din tolba de povestitor 6 leacuri medievale pentru tot atâtea probleme contemporane.

Nu-ți fie frică, vei ști drumul... spre Casa Altemberger, Sala cu Coloane (Muzeul de Istorie - Sibiu, str. Mitropoliei nr. 2) 




23.08
10:00 - 11:00 - "Breasla Medievală sau expunere despre cea mai performantă formă de asociere profesională din istoria acestor locuri"

15:00 - 16:00 -"Turnirul Superstițiilor"





24.08
10:00 - 11:00 - "Tarot. Instrumentul maestru în deslușirea văzutului și a nevăzutului" 
Tarotul este un alfabet, o "scriere" simbolică al unui sistem de comunicare universal valabil. În ciuda faptului că cele mai vechi repere cronologie reclamă sfârşitul secolului al XV-lea, Tarotul poate fi la fel de bine aliniat în cele mai vechi dintre limbile scrise. Este foarte posibil ca simbolistica Tarotului să se fi născut în momentul magic, când omul a conştientizat reprezentarea, dar nu a sunetelor, ci a stărilor interioare şi a lumilor care din când în când se lasă privite din această dimensiune.  

15:00 - 16:00 - "Magia. Trecut, prezent, viitor sau scurt istoric al faptelor controversate din jurul unui subiect tabu."
Chiar dacă evul mediu a trecut, iar prezența sa se face remarcată prin evenimente culturale tematice (gen Festival Medieval), mulți dintre contemporani sunt, în continuare, tentați să arunce magia în cușca lucrurilor necurate sau anatemizate.
Este locul și timpul pentru descifrarea acestui subiect tabu, prin prezentarea magiei ca  disciplină spirituală profundă, ca artă sacră (care nu are nimic în comun cu satanismul), recuperându-i statutul superior dinamitat de inchiziție, iluminiști și savanții pozitiviști.


25.08
10:00 - 11:00 - "Puterea Lunii sau Despre o puternică știință ancestrală care a influențat ritmul, comportamentele și credințele oamenilor"
În ultima sută de ani, știința validează informații și metode de abordare a realității, care până nu demult erau încadrate în perimetrul ambiguu al superstiției. Orgoliul anumitor structuri de putere, întreținut de discursul oamenilor care postulau o nouă ordine mondială, fără superstiție și fără credință, dominată de rațiune și emancipare s-a dovedit necorespunzător naturii umane, nevoită în prezent  să-și recupereze în forță identitatea și legătura cu mediul înconjurător.
Atelierul dedicat puterii Lunii îi va conduce pe cei prezenți într-o poveste al cărei tâlc este restaurarea ordinii interioare a individului și a grupului/societății ”moderne”.

15:00 - 16:00 - "Povestea de leac și personajele arhetipale din imaginarul colectiv
Prințul, Prințesa, Regele, Regina, Războinicul, Cavalerul, Vindecătorul, Vrăjitoarea, Doica sunt doar câteva personaje arhetipale care există în conștiința omului contemporan. Atelierul propune o formulă magică de activare a ingredientelor inițiatice din poveștile care au străbătut timpul fără a-și pierde vreodată din însemnătate.



miercuri, 7 august 2013

Tocanagioaica, condimentul și pasiunea pentru estetică

Pretext, cu rol de Aperitiv
Sunt mulți cei care au savurat critica rațiunii dietetice a lui Michel Onfray, cel care a cercetat felul de-a gândi al lui Diogene, Rousseau, Kant, Fourier, Nietzsche, Marinetti și Sartre prin inedita lentilă formată din pântecele acestora. Și, chiar dacă subiectul este la limita vulgarului colectiv, nici noi nu-l mai putem evita la nesfârșit, mai ales noi, cei care, tot la nivel colectiv, purtăm mai mult sau mai puțin conștient caracteristicile a două personaje emblematice: Flămânzilă și Setilă.
Așadar, nu cunosc nici un alt popor mai îndreptățit să tindă spre adevărul absolut al subiectului propus în această minunată întrunire.

Con.text sau Supa conjuncturală
Cu ceva vreme în urmă, într-un atelier de creație și comunicare preparat anume pentru unii dintre cei mai talentați adolescenți din urbe, dar și pentru participanții pretențioși ai Colocviilor internaționale Emil Cioran, numit sugestiv/tematic Reinventarierea disperării după Cioran, mi-a atras atenția în mod special un eseu prins pe oala unui suflet.
Era al unei fetițe care se chinuia să grăbească vremea trecerii în vârsta gătelii femeiești. Din textul de atunci, am identificat mâncarea care o determina la maturizare forțată, în ideea că odată făcută mare, se va desprinde de tocana de cartofi care îi suprasatura simțurile corpului fizic și îi intoxica sufletul.
Nici astăzi nu mi-a ieșit din minte atacul împotriva bucătăriei matriciale din care mușca dur, sfârtecând canonul culinar al familiei - care limitase într-o manieră abuzivă - resursele financiare necesare diversificării meniului, scopul cuplului... generator de filozofi furioși fiind axat pe placarea cu gresie a apartamentului de bloc.

Se înțelege din această povestioară, că la un moment dat omul își schimbă marca de prestigiu, iar masa îmbelșugată ca (în)semn de putere și bunăstare este transferată pe ale tipuri de împodobiri menite să fure ochiul și să asmută celelalte simțuri în grădina fără garduri a dorințelor existențiale. Care este prețul? Inaniția și însingurarea/izolarea, specifică celor care aleg calea renunțării la sinele fizic.

Text sau Idei sotate
Pentru a înțelege mai bine esența acestui tipar este necesară prezentarea ingredientelor care compun baza unei tocane, ingrediente prin a căror putere, atât cei care o prepară, cât și cei care o consumă sunt transformați, definit, în tocanagii - metamorfoză resimțită de cei cu sensibilitate sporită ca pe un stigmat.
Așadar, din cele mai accesibile legume din lume: ceapa și cartoful, se poate încropi o tocană. Timpul de preparare, între 15-30 de minute, poate fi condiționat doar de presiunea flăcării de (ara)gaz. Pe această bază, se poate improviza cu un strop de bulion sau o roșie mai fleșcăită, 2-3 ardei, un cățel de usturoi, feliuțe de slănină și feluri-feluri de mezeluri. Sărăcia generează adevărate revoluții în tehnica improvizației, care din nefericire este confundată cu una din tehnicile de supraviețuire în condiții extreme.

Atâta vreme cât din civilizația altor popoare reiese că sărăcia nu conduce (invariabil) doar pe drumul închis al renunțării la bunul gust, din contră, merită să acordăm atenție, cel puțin ca subiect de meditație, conceptului de graniță dintre sărăcie și meschinărie.


De comun acord, meșteri bucătari, antropologi, etnologi și alte soiuri bune și alese de cercetători autohtoni au concluzionat că nu există un specific gastronomic în mojarul carpato-danubiano-pontic. Tot ceea ce avem și consumăm reprezintă mai degrabă o preluare din bucătăriile tradiționale ai celor care ne-au vizitat sufrageria istorică, feluri pe care, evident, le-am adaptat grădinii cu zarzavat din dotare, nici aceasta suficient de îngrijită sau studiată, sau le-am personalizat, parte dintre ele transformându-le într-un soi curios de tocană. Că, dară, ce mâncare este aia fără un pic de ceapă rumenită într-o lingură de untură albă și un crumpen tăiat (creștinește) în cruce?!

Și cum rolul filozofiei este de a identifica explicații de dragul acestora, voi încerca să filozofez un pic, atât, cât un vârf de sare.
Prepararea alimentelor, adică transformarea/procesarea acestora în feluri de mâncare a reprezentat o funcție ocupațională feminină, alături de creșterea copiilor și hrănirea corespunzătoare a acestora și a tuturor membrilor familiei. Lipsa unor preparate culinare elaborate reprezintă o mărgea spartă din șiragul sistemul de valori feminin autohton, mult mai vizibil în zona de munte, unde prepararea alimentelor nu reprezintă o prioritate și nici un scop în sine!
Dichisul apare în societățile burgheze, mici și mijlocii, în care timpul și resursele permit experimente în bucătărie, în care plăcerea începe să se materializeze în toate formele ei, și în care, printre altele, renunțarea nu este postulată ca șansă de intrarea într-o lume mai bună.
Tocana la ceaun nu presupune efort, în afara celui dedicat aprinderii focului. Foc și răbdare, restul vine de la sine! Lipsa de preocupare pentru experimente gastronomice intră în arsenalul atributelor masculine, în care mâncarea este o necesitate, nicidecum un moment de huzur.

Cauză pentru care, chiar și în cele mai prețioase restaurante cu bucătării împânzite de master-chefi, comanda de top rămâne ciorba de burtă și grătarul cu garnitură de cartofi prăjiți, în pofida eforturilor disperate din partea gazdelor de a educa, sau mai bine zis de a rafina gustul românilor. Iar acest fel de-a fi, implicit, acest fel de-a mânca, nu se va schimba prea curând, ținând cont de atmosfera de front a societății românești contemporane. Când din toate părțile fumegă a carne arsă, este greu de imaginat tihna unui prânz alb, fără porumbelul păcii tăvălit în jar, iar apoi aruncat în castronul cu mujdei.

Pro.te(x)t sau Desert cu reducție de cireșe amare
Fetița ajunsă pe culmile disperării din pricina tocanei de cartofi s-a făcut de mult ”mare” și a evadat din bucătăria placată cu gresie și șuruburi metalice. În semn de protest se înfometează și în prezent și, cum era de așteptat, îi lipsește componenta feminină salvatoare. Tot ce este asociat cu hrana intră în zona impură/coercitivă. Are unghii false, deci nu poate frământa aluatul, nici măcar o cocă banală pentru tăițeii supei de duminică. Cu toate acestea, chiar dacă nu mănâncă și nici nu prepară mâncare, personajul de poveste se manifestă ca o persoană cu o toxiinfecție alimentară severă, cu repercursiuni evidente în felul de-a fi și de-a interpreta lumea, ca ansamblu de șanse în dezvoltarea personală și evoluția spirituală. Altfel spus, o tocanagioacă, mon cher!



Cheia de boltă a acestei expuneri este gustul dulce-amar al cireșii sălbatice într-un tablou în care cultura gastronomică a poporul român este un cireș sălbatic în livada elaborată a Europei, un copac stingher, ticsit de triburi-cuib de omnivori, încă nealtoit pentru a face roade capabile să producă altceva decât uimire paradoxală.  

marți, 6 august 2013

Epoca de Apă

Sună soneria. Deschid ușa, e drept cu o oarecare întârziere, nimeni.
Sună telefonul, răspund cu greu, pentru că după apusul soarelui nu răspund la numere de telefon necunoscute. Din două-trei propoziții, înțeleg că foștii proprietari ai casei vor să vină la mine, de fapt, sunt în curte și așteaptă să le deschid ușa. O străbunică de-a lor și-a adus aminte de o intrare secretă care duce spre locul unde, la vremuri de restriște, familia își ascundea rezervele strategice. Ar fi fost aiurea să mă împotrivesc, așa că, deschid ușa, iar casa se umple de oameni, în marea lor majoritate necunoscuți, având asupra lor tot felul de unelte de intervenție și de pătrundere în spații tainice: rangă, scară de lemn de 2 metri, funii și lanterne.

Conform prezicerilor mamaiei, trapa de intrare ar fi undeva din pardoseala holului, la graniță cu pragul băii. Se scoate parchetul, după care câteva bârne groase de lemn de când lumea, după care se deschide hăul. Într-adevăr!
Se coboară scara, se aprind lanternele și se astâmpără emoțiile. De câte ori ai ocazia să cobori în istoria ascunsă a propriei familii? Nefiind invitată în mini-seria casnică Indiana Jones mă prefac ocupată și, până la urmă chiar îmi găsesc ceva de lucru. Dintr-o dată, un strigăt de bucurie, întreaga tevatură nu a fost în van, chiar dacă din legendara comoară nu au mai rămas decât două butoaie cu vin, evident vechi, iar după calculele raportate de prefacerile clădirii, undeva către 25-30 ani.

S-a extras conținutul și s-a pus la loc parchetul. Gata, acum totul este ca înainte.
Din toată povestea asta m-am pricopsit și eu, pentru deranj, cu o sticlă cu vin. Curiozitatea fiind mare, nu am stat prea mult pe gânduri până să-mi torn un pahar. Gust. Este imposibil de băut, este mult prea tare pentru sezonul estival, așa că scot din frigider sticla cu apă minerală și mă joc de-a alchimistul preparator de licori aducătoare de somn brusc.

În formula îndoită, vinul din nișa secretă este mult mai blând, dar, în timp ce lăsam rutina să se rostogolească prin casă în așteptarea stingerii oficiale a zilei, un gând ciudat mi-a dat toată ceremonia serii peste cap: Ce vârstă are băutura pe care o beau? Dacă vinul peste 25 de ani, iar apa…? Ce vârstă are apa? Din cunoștințele mele, apa este de când lumea, dinaintea formării scoarței terestre, transformându-și forma de agregare într-un perpetuum circuit dătător de viață.

Fără efort, ceea ce mi s-a părut o performanță, ținând cont de bruiajele de memorie pe evenimente mai îndepărtate de 20 de ani, mi-am amintit de o expunere din cadrul unei conferințe interdisciplinare, în care un arheolog și un geolog au prezentat o teorie prin care demonstrau importanța caracteristicilor fizice și chimice (bicarbonați, sodiu, sulfați, cloruri, carbonați, ph, conductivitate și cred că și potasiu) din probele de apă, nu doar pentru analiza calității acesteia, dar și pentru determinarea vârstei prin analiza clasică cu radiocarbon. Iar din spusele lor, apa pe care o consumăm în acest moment este relativ nouă, dacă ne raportăm strict la viteza circuitului ei în natură și a intervențiilor agresive ale omului în mediul înconjurător. Fiind un subiect sensibil pentru mine, țin minte doar că nu m-au convins cu argumentele și nici cu cifra estimată, pentru că le-am uitat…


Și chiar și așa, indiferent de cât de vechi este vinul, apa nu poate să îi confere altceva decât noblețe, vechimea ei fiind imposibil de egalat de oricare alt element. Închid ochii și invoc un vis de la începutul lumii.

miercuri, 12 iunie 2013

Cum se prepară o poveste?

De 1 iunie am inventat o rețetă unică de preparat povești. Pentru început, am instalat laboratorul de creație în Borcanul cu dulceață de povești, adică în biblioteca publică din Marpod și i-am invitat pe toți cei care, teoretic și practic, ar fi avut o idee despre ceea ce vroiam noi să meșterim.
Și, pentru că era zi de sărbătoare internațională, activitatea în sine nu trebuia să fie nici istovitoare și nici plictisitoare, suficient de haioasă, dar și serioasă, iar prin intermediul jocului interactiv, cei de față să învețe (după o formulă secretă nonformală) taina scrierii poveștilor.

Și, după ce am făcut cunoștință, am pornit pe drumul cunoașterii cu ingredientele de bază ale unui text care să  fie suficient de bun pentru a fi spus și altora, atât în rostire, cât și în scriere.
Primul lucru studiat de micuții cercetători din Marpod, sub atenta îndrumare a bibliotecarului-povestaș de la Biblioteca Județeană ASTRA Sibiu, a fost, desigur, Suma elementelor din care se compune o poveste, care, ca orice lucru delicios are un blat, o cremă, glazură și nelipsita cireașă.

Așadar, s-a ajuns la concluzia că pentru un blat bun un povestitor are nevoie de IMAGINAȚIE, CUVINTE (foarte multe cuvinte) și PERSONAJE (interesante). În ceea ce privește crema, adică liantul dintre planurile spațio-temporale și de situație, este indicat să se folosească, dar doar cu duhul blândeții, HAZUL, SUSPANSUL și CURIOZITATEA.

Pentru glazură, activitatea creatoare și povestitoare poate fi o problemă, ținând cont de delicatețea ingredientului principal descoperit a fi obligatoriu, AUTENTICITATEA și de truda detaliilor din care se compune DECORUL.


Chiar dacă reprezintă mai puțin de 1 % din întregul edificiu, cireașa de pe tortul poveștii este la fel de importantă, dacă nu cea mai importantă, fiindcă este compusă din MAGIE, PALPITAȚII și EMOȚII.

La întâlnire am invitat un savantolog, adică un specialist în tehnica narativă, pe Dragoș Varga, directorul Centrul Cultural Interetnic Transilvania, care a explicat viitorilor povestitori de povești magice despre rolul cuvântului și despre mai multe feluri de comunicare.
Nu întâmplător, laboratorul secret de povești de pe valea Hârtibaciului s-a ținut cu ușile deschide în clădirea pe care mai demult artizanii borcanului cu dulceață de povești au scris pentru ca fiecare trecător prin partea locului să fie convins că ”e bine să știi că există povești și, chiar tu, personaj de poveste”.

Și pentru că rolul poveștii este de a călători în depărtări pentru a bucura Lumea, au fost prezenți și prietenii noștri de la Asociația Județeană de Turism Sibiu, care au rămas uluiți de ce-am reușit să adunăm în borcanul cu dulceață de povești, atât de uluiți, încât au însemnat biblioteca pe harta turistică a județului ca obiectiv turistic și cultural, precum și un număr (încă neelucidat) de proiecte comune dedicate lecturii, scrierii și colecționării de povești.
Sper că sunt pe deplin înțeleasă din ce motiv nu dau mai multe detalii referitoare la ceea ce s-a întâmplat în laboratorul de creație. Nu toate lucrurile sunt de povestit, motiv pentru care trebuie să vă faceți timp și să fiți de față când se mai petrec astfel de întâmplări.
Totuși, vreau să vă mai arăt câteva imagini care au constituit baza scrierii unor povestitoare ad-hocus-pocus, în urma cărora ne-am ales cu câteva texte, cu diplome de povestitori și cu premii în ciocolată dulce-dulce.

Așadar, după ce copilașii-povestași au privit cu atenție imaginile, s-au pus să scrie, să plămădească blatul, crema, glazura și cireașa propriilor povești. 



Acesta este rezultatul:




Visul
A fost odată ca niciodată un om visător pe care îl chema Visilă. Într-o zi s-a pus în pat și s-a imaginat fiind rolul principal într-o poveste.
A cutreierat lumea vrând să-și regăsească familia. Omul era foarte trist deoarece era singur. Pe drum s-a întâlnit cu un păstor care l-a primit la masă și drept răsplată i-a dat o oglindă care a zis că este fermecată și că îi va îndeplini toate dorințele. A pornit din nou la drum printr-o pădure și ajunse la un râu de unde și-a luat apă. Atunci îl zări pe păstor care îi spuse lui Visilă care este dorința lui cea mare: să nu fie singur! Visilă, fără speranțe că-și va găsi familia a acceptat să rămână cu păstorul.
Atunci Visilă s-a trezit și s-a bucurat fiind doar un vis și că are familia aproape.
Gabriela Bârsan (13 ani), Cristina Galea (13 ani), Ana Maria Vaida (13 ani), Marius Mircea (9 ani)

Visul  împlinit
A fost odată, ca niciodată, că dacă nu ar fi nu s-ar povesti, un om care dormea și visa un loc mirific cu o cascadă și mulți pomi pe marginea acesteia.
Cascada curgea lin printre bolovanii mari. Pomii erau așezați pe de-o parte și de alta a cascadei. A doua zi în timp ce se plimba s-a întâlnit cu un om în vârstă. Omul nostru îi spuse bătrânului despre locul minunat și plin de grație pe care îl visase cu o seară în urmă. În următoarea seară acesta visase că omul în vârstă este păstor și că acesta dorea să planteze stejari. Următoarea zi, el se duce la păstor și îi povestise ceea ce a visat.
Păstorul îi spuse că ceea ce a visat el este ceea ce și-a dorit de o viață, că dacă s-ar  întâmpla acest lucru i-ar fi recunoscător. Aceștia au mers și au plantat stejari. Peste câteva luni stejarii au început să crească. În următorul an visul omului chiar s-a împlinit. Înainte ca pomii să fie plantați, acel loc era un câmp pustiu care nu inspira nici un sentiment.
Când pomii au crescut, acel loc a devenit foarte populat și plin de iubire. De acolo se poate observa cel mai frumos apus. Acești oameni au devenit foarte cunoscuți în lume deoarece au făcut dint-un loc pustiu un loc plin de mister și iubire. Cei doi oameni s-au întors și i-au dat un nume acelui loc: ‘’Cascada magică”. Şi-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!
Cătălina Sopa (14 ani), Oana Vasiu (13 ani), Daniel Cristea (8 ani), Silviu Petrișor (9 ani)


Omul norocos
A fost odată un om care trăia pe un deal foarte înalt și făcea o colecție de pietre. El fiind sărac nu avea unde să doarmă și a dormit pe acel deal.
Într-o zi el a întâlnit un om care i-a sugerat să lucreze pentru el și să nu mai colecționeze pietre, să poată lucra și să câștige bani pentru a construi o casă. El lucrând cu mult spor a ajuns un om mare și foarte bogat din cauza efortului depus.
Într-o zi el s-a dus cu șeful său la păscut cu oile și s-au oprit la o piatră dar nu au băgat-o în seamă și și-au continuat drumul.
El a găsit o altă piatră și văzu dintr-o dată o pădure mare unde intrară și văzu un râu foarte frumos înconjurat de mulți oameni. Acolo s-au întâlnit cu un alt om căruia începură să-i povestească aventura păstorului. Omul cu care au povestit a fost  foarte uimit de aventura păstorului.
Petra Bălan (12 ani), Astrid Păcală (10 ani), Raluca Talpoș (9 ani), Casian Mircea (11 ani)

Cascada fermecată
A fost o dată ca niciodată, un om care avea un fiu, care erau săraci și umblau prin lume să-și  găsească rostul în viață.
Acest băiat visa cum ar fi să fie bogat, dar într-o zi aceste vise au devenit realitate. Băiatul și tatăl său lucrau păstori pentru a câștiga un ban cinstit, dar într-o zi băiatul a văzut o hartă care ducea într-un loc în care visele deveneau realitate. El s-a luat după hartă și a ajuns la o cascadă magică. O voce îi spunea că dacă bea din acea apă, visele i se vor împlini. Când a ajuns acasă îi povesti tatălui său toate întâmplările. A doua zi merseră împreună la cascadă, au băut apă și dorința lor a fost îndeplinită. Plăcerea lui era să fie păstor și și-a dorit niște oi. Când au ajuns acasă, s-au minunat de bunurile primite. Într-o zi au plecat cu oile la păscut, iar din niște tufișuri se auzi un zgomot ciudat, cei doi s-au speriat și au fugit. Oile au fost mâncate de lup. După mult timp cei doi s-au gândit să planteze ghinde pentru a avea un trai mai bun. Până la urmă cei doi au trăit fericiți și bogați.
Evelina Bărdășilă (10 ani), Denisa Nan (13), Iulia Sopa (13 ani), Nineta Talpoș (11 ani)


Întru totul, povestea noastră a avut un final fericit și inspirat dacă ținem cont de toate cuvintele (cu valoare de feed-back) care au umplut foile de flipchart, după mai bine de 1h30 min de curs intensiv: 
DISTRACȚIE, FERICIRE, EMOȚIE POZITIVĂ, MAGIE, STRĂLUCIRE, POVESTIRE, VIAȚĂ, ȘANSE, NEBUNIE, TALENT, CREATIVITATE, EFORT, DULCEAȚĂ, CÂȘTIG, PREMII, VRĂJI, ÎNȚELEPCIUNE, ANIMAȚIE, LUMINĂ, ZÂMBET, SURPRIZĂ, CURAJ.


Iar pentru ca seara să fie cu adevărat plină de strălucire, magie și înțelepciune, am avut un oaspete neașteptat, care a ascultat cu luare aminte despre toate ingredientele cu care de veacuri povestașii compun lumi noi și personaje fantastice. Nici mai mult, nici mai puțin, a fost vorba de celebra Bufni, cel mai cuminte pui de bufniță din Pădurea Presimțirilor de la granița Marpodului cu Lumea. Dar, mai multe despre toate acestea, într-o altă poveste.


Și, neapărat vreau să subliniez rolul special al Mihaelei Stănciulescu în buna desfășurare a experimentelor cu cuvinte din laboratorul poveștilor din Marpod, în calitatea sa de ucenic-bibliotecar și spiriduș aducător de frumusețe și povețe.

Mulțumesc tuturor (primărie-bibliotecă-școală) celor care au făcut posibilă această întâmplare frumoasă  inclusă pe Agenda Zilelor Culturale ale județului Sibiu, Ediția de Primăvară: Valea Hârtibaciului, un eveniment amplu susținut de Consiliul Județean Sibiu.




miercuri, 20 martie 2013

de trei lei


Știu câteva locuri capabile să-și compună singure povestea, în afara conturului perisabil și îmbâcsit de praf și viață. Un astfel de loc este biserica cea nouă, din cartier, pusă la crucea drumului, în intersecție, lipită de o fabrică transformată în hotel și de un cimitir evreiesc abandonat între plăcile gardului de beton, suplimentat cu sârmă ghimpată.

Acum două zile, în dreptul ei, un copil îl soma pe un altul: Închină-te, pentru că eu mă în chin. Nu s-a închinat, adică nu a dus mâna spre frunte, iar apoi spre buric, spre umărul drept, iar apoi spre cel stâng. Nici măcar nu a schițat ceva de felul acesta, genul acela de închinare prescurtată, din contră, s-a oprit și trăgându-l pe cel mai mic aproape de el, a rostit tare și clar de câteva ori eu mă în chin, făcând pauză între silabe, obținând un efect de contra-sens. Cel mărunt nu a reacționat în nici un fel, părăsind, neînchinat, tărăboiul.  

Ieri, un administrator al locului punea lanțul pe poarta de fier a lăcașului. Nu era nimeni cu el. Nu era nici seară, ci poate un moment bun de rugăciune, însă el prindea, împăcat cu sine, lacătul de lanț: Gata, pe ziua de azi! 

Azi dimineață, în fața bisericii. Poarta închisă, dar fără lacăt. În fața ei o fetiță, nu mai mare de 6 ani. Nu era din tagma celor care cerșesc, motiv pentru care nu am știut cum să reacționez în primele fracțiuni de secundă, când, șoptit, m-a rugat să o ajut pentru că îi este foame. Am crezut că s-a rătăcit. M-am uitat în jur, dar nu era nimeni cu ea. Îi era doar foame și nu avea putere să ceară cu voce tare. Nu era un truc, era o fetiță singură și înfometată, dar care învățase doar să ceară, nu să și primească. Era un copil de român, ceea ce face ca și cerșitul să devină un lucru complicat și fără de folos.


Ca orice altă ocupație, și cerșetoria are nuanțele ei:

cerșetoria sfântă, practicată sub canon de călugări din toate religiile lumii, cea aducătoare și împlinătoare de recunoștință pentru darurile văzute și nevăzute, pentru felul în care Dumnezeu lucrează prin omul care înțelege nevoia celui de lângă el;

cerșetoria industrială, practicată cu rol de ”meserie de meserie”, aducătoare de mult mai mult decât ar fi nevoie supraviețuirii, cea care face apel la slăbiciunea celor care își plătesc taxa pe dispreț; 

și cerșetoria îmbolnăvitoare, practicată de românii dezrădăcinați din matca tradițională, de oamenii care nu au ”istorie” în a cere fără să li se cuvină, indiferent cât de greu le-ar fi. Și nu este vorba de orgoliu, nicidecum, ci mai degrabă de o deficiență de comunicare și de înțelegere a propriei drame. Românii nu au vocație de cerșetori, dar, paradoxal, suntem numiți, de închinat, ”cerșetorii Europei”.