Poveste din Timpul de mijloc

A fost odată, ca acum, uite, ca aici, poate chiar tu, un Om hărăzit de Marele Faur cu frumusețe pe chip, bunătate în suflet și lumină în inimă. Dar, care știind că le are pe toate nu a gândit vreodată să caute și altceva, acel altceva care i-ar fi desăvârșit ființa și i-ar fi împlinit destinul.

Nu știa, se pare, iar cei din jur au evitat să-i spună, că darul neîmpărtășit se transformă lesne în povară, iar povara în damnare, iar damnarea în stigmat, astfel că, Omul se afla în pericolul paradoxal de a-și renega darul divin, iar în cele din urmă să-și piardă pentru totdeauna tihna Sinelui Superior.

Întreaga viață a făcut tot ce știa mai bine, nu a supărat niciodată pe nimeni, nu a distrus niciodată pe nimeni și nimic, din contră, atunci când a fost nevoie, el era primul care sărea în ajutorul tuturor. Și, chiar dacă dintotdeauna s-a simțit stingher și neînțeles de cei din jur, trebuind să fie în rândul lumii și pentru Lume, a ales ca meșteșug facerea de pâine, în care nimeni nu-l întrecea. Fără nicio îndoială ceea ce ieșea din mâna lui era aur curat, pâinea zeilor, însă nimeni nu și-o dorea pe masă, indiferent de efortul depus pentru a-i convinge pe cei din jur de atributele superioare ale acesteia. Învățase demult meșteșugul frământării și coacerii, învățase demult ingredientele savante și nu așa, după ureche, ci într-un loc-școală-de-rețete. În nicio zi nu a greșit rețeta, dar chiar și așa, nimeni din jur nu-i aprecia efortul, sacrificiul și valoarea.

Zilele treceau, iar Omul se obișnuise cu statutul de a fi în afara cetății, considerând că, în cele din urmă, acesta îi este destinul. Doar că sufletul său știa adevărul, motiv pentru care, de la un timp, frumusețea de pe chip a început să i se stingă, sufletul să-și piardă din dulceața încrederii în sine, iar lumina din inimă să dispară, făcând loc umbrei.

Și, când renunțase să mai caute explicații în cărți sau în discursurile înțelepților vremii, într-o zi, așa din sfântul senin, în atelierul lui a intrat o Oamă, care nu știa nici de relația lui cu lumea văzută, nici cu cea nevăzută, nici de rețetele savante învățate de Om, demult, în locul-școală-de-rețete, și care l-a întrebat ce are bun de oferit.

Surprins, nu a știut nici ce să spună, nici ce să facă, nici ce să creadă, dar în cele din urmă și-a făcut curaj și, aproape în șoaptă, i-a povestit Oamei povestea lui. Desigur, a întrebat-o, la rândul lui, dacă nu dorește să vadă felul în care știe să pregătească pâinea pe gustul zeilor și, spre marea lui surprindere, Oama a fost de acord. A ales să privească și să învețe meșteșugul străvechi, și fascinată a urmărit alchimia elementelor de bază care în mâinile magice ale Omului transforma bobul de grâu în pâinea cunoașterii. Când pâinea a fost gata, a rugat-o să rupă din ea, cât era fierbinte, dar Oama a refuzat. Speranța că va fi înțeles în cele din urmă s-a năruit în refuzul Oamei-apărută-din-sfântul-senin de a gusta din coaja aurie și miezul translucid.

-          De ce? a întrebat cuprins de deznădejde.

-          Pentru că vasul în care ai preparat pâinea cunoașterii este impur, i-a răspuns Oama.

-          Dar e vasul primit de la locul-școală-de-rețete. Nu am altul, altul nu există!

-          Cum să nu existe?! Chiar înainte să intru la tine în prăvălie, am întâlnit un
negustor cu vase curate, noi-nouțe din care unul a fost meșterit anume pentru tine.

După câteva secunde de liniște, Omul a întrebat-o pe Oamă dacă ar gusta din pâinea cunoașterii pregătită într-un vas nou-nouț, anume făcut pentru el.

-            Desigur, i-a răspuns Oama. Dar, nici nu a apucat să rostească bine cuvântul, că Omul s-a și năpustit pe ușă, încercând să-l ajungă din urmă pe negustorul de vase. Nu i-a fost ușor, dar ce mai conta ținând seama de încercările de până acum. Și l-a găsit, și a cumpărat vasul pe care era gravat semnul său tainic și s-a întors în atelierul lui și, încă odată, sub privirea la fel de fascinată a Oamei a plămădit din elementele de bază pâinea cunoașterii. Dar, nici nu a prididit să o scoată din cuptor că întreaga prăvălie s-a umplut de oamenii din cetate, vrăjiți de aroma neprețuită care învăluia casa Omului. Și toți îi cereau o bucată din pâine, atât de mulți, încât Omul a fost nevoit să mai pregătească încă un cuptor, și încă unul, și încă unul…

Și doar ochii Oamei vedeau cum frumusețea se prinde din nou pe chipul Omului, bunătatea își reface cuibul în sufletul lui și cum lumina îi cuprinde întreaga inimă, transformându-l într-un Om desăvârșit, odată pentru totdeauna, chiar și acum, chiar și aici, poate chiar tu.