Sună soneria.
Deschid ușa, e drept cu o oarecare întârziere, nimeni.
Sună
telefonul, răspund cu greu, pentru că după apusul soarelui nu răspund la numere
de telefon necunoscute. Din două-trei propoziții, înțeleg că foștii proprietari
ai casei vor să vină la mine, de fapt, sunt în curte și așteaptă să le deschid
ușa. O străbunică de-a lor și-a adus aminte de o intrare secretă care duce spre
locul unde, la vremuri de restriște, familia își ascundea rezervele strategice.
Ar fi fost aiurea să mă împotrivesc, așa că, deschid ușa, iar casa se umple de
oameni, în marea lor majoritate necunoscuți, având asupra lor tot felul de
unelte de intervenție și de pătrundere în spații tainice: rangă, scară de lemn
de 2 metri, funii și lanterne.
Conform
prezicerilor mamaiei, trapa de
intrare ar fi undeva din pardoseala holului, la graniță cu pragul băii. Se
scoate parchetul, după care câteva bârne groase de lemn de când lumea, după
care se deschide hăul. Într-adevăr!
Se coboară
scara, se aprind lanternele și se astâmpără emoțiile. De câte ori ai ocazia să
cobori în istoria ascunsă a propriei familii? Nefiind invitată în mini-seria
casnică Indiana Jones mă prefac ocupată și, până la urmă chiar îmi găsesc ceva
de lucru. Dintr-o dată, un strigăt de bucurie, întreaga tevatură nu a fost în
van, chiar dacă din legendara comoară nu au mai rămas decât două butoaie cu
vin, evident vechi, iar după calculele raportate de prefacerile clădirii,
undeva către 25-30 ani.
S-a extras
conținutul și s-a pus la loc parchetul. Gata, acum totul este ca înainte.
Din toată
povestea asta m-am pricopsit și eu, pentru
deranj, cu o sticlă cu vin. Curiozitatea fiind mare, nu am stat prea mult
pe gânduri până să-mi torn un pahar. Gust. Este imposibil de băut, este mult
prea tare pentru sezonul estival, așa că scot din frigider sticla cu apă
minerală și mă joc de-a alchimistul preparator de licori aducătoare de somn
brusc.
În formula
îndoită, vinul din nișa secretă este mult mai blând, dar, în timp ce lăsam
rutina să se rostogolească prin casă în așteptarea stingerii oficiale a zilei,
un gând ciudat mi-a dat toată ceremonia serii peste cap: Ce vârstă are băutura
pe care o beau? Dacă vinul peste 25 de ani, iar apa…? Ce vârstă are apa? Din
cunoștințele mele, apa este de când lumea, dinaintea formării scoarței terestre,
transformându-și forma de agregare într-un perpetuum circuit dătător de viață.
Fără efort,
ceea ce mi s-a părut o performanță, ținând cont de bruiajele de memorie pe
evenimente mai îndepărtate de 20 de ani, mi-am amintit de o expunere din cadrul
unei conferințe interdisciplinare, în care un arheolog și un geolog au
prezentat o teorie prin care demonstrau importanța caracteristicilor fizice și
chimice (bicarbonați, sodiu, sulfați, cloruri, carbonați, ph, conductivitate și
cred că și potasiu) din probele de apă, nu doar pentru analiza calității
acesteia, dar și pentru determinarea vârstei prin analiza clasică cu radiocarbon.
Iar din spusele lor, apa pe care o consumăm în acest moment este relativ nouă,
dacă ne raportăm strict la viteza circuitului ei în natură și a intervențiilor agresive
ale omului în mediul înconjurător. Fiind un subiect sensibil pentru mine, țin
minte doar că nu m-au convins cu argumentele și nici cu cifra estimată, pentru
că le-am uitat…
Și chiar și
așa, indiferent de cât de vechi este vinul, apa nu poate să îi confere altceva decât
noblețe, vechimea ei fiind imposibil de egalat de oricare alt element. Închid
ochii și invoc un vis de la începutul lumii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu