marți, 6 august 2013

Epoca de Apă

Sună soneria. Deschid ușa, e drept cu o oarecare întârziere, nimeni.
Sună telefonul, răspund cu greu, pentru că după apusul soarelui nu răspund la numere de telefon necunoscute. Din două-trei propoziții, înțeleg că foștii proprietari ai casei vor să vină la mine, de fapt, sunt în curte și așteaptă să le deschid ușa. O străbunică de-a lor și-a adus aminte de o intrare secretă care duce spre locul unde, la vremuri de restriște, familia își ascundea rezervele strategice. Ar fi fost aiurea să mă împotrivesc, așa că, deschid ușa, iar casa se umple de oameni, în marea lor majoritate necunoscuți, având asupra lor tot felul de unelte de intervenție și de pătrundere în spații tainice: rangă, scară de lemn de 2 metri, funii și lanterne.

Conform prezicerilor mamaiei, trapa de intrare ar fi undeva din pardoseala holului, la graniță cu pragul băii. Se scoate parchetul, după care câteva bârne groase de lemn de când lumea, după care se deschide hăul. Într-adevăr!
Se coboară scara, se aprind lanternele și se astâmpără emoțiile. De câte ori ai ocazia să cobori în istoria ascunsă a propriei familii? Nefiind invitată în mini-seria casnică Indiana Jones mă prefac ocupată și, până la urmă chiar îmi găsesc ceva de lucru. Dintr-o dată, un strigăt de bucurie, întreaga tevatură nu a fost în van, chiar dacă din legendara comoară nu au mai rămas decât două butoaie cu vin, evident vechi, iar după calculele raportate de prefacerile clădirii, undeva către 25-30 ani.

S-a extras conținutul și s-a pus la loc parchetul. Gata, acum totul este ca înainte.
Din toată povestea asta m-am pricopsit și eu, pentru deranj, cu o sticlă cu vin. Curiozitatea fiind mare, nu am stat prea mult pe gânduri până să-mi torn un pahar. Gust. Este imposibil de băut, este mult prea tare pentru sezonul estival, așa că scot din frigider sticla cu apă minerală și mă joc de-a alchimistul preparator de licori aducătoare de somn brusc.

În formula îndoită, vinul din nișa secretă este mult mai blând, dar, în timp ce lăsam rutina să se rostogolească prin casă în așteptarea stingerii oficiale a zilei, un gând ciudat mi-a dat toată ceremonia serii peste cap: Ce vârstă are băutura pe care o beau? Dacă vinul peste 25 de ani, iar apa…? Ce vârstă are apa? Din cunoștințele mele, apa este de când lumea, dinaintea formării scoarței terestre, transformându-și forma de agregare într-un perpetuum circuit dătător de viață.

Fără efort, ceea ce mi s-a părut o performanță, ținând cont de bruiajele de memorie pe evenimente mai îndepărtate de 20 de ani, mi-am amintit de o expunere din cadrul unei conferințe interdisciplinare, în care un arheolog și un geolog au prezentat o teorie prin care demonstrau importanța caracteristicilor fizice și chimice (bicarbonați, sodiu, sulfați, cloruri, carbonați, ph, conductivitate și cred că și potasiu) din probele de apă, nu doar pentru analiza calității acesteia, dar și pentru determinarea vârstei prin analiza clasică cu radiocarbon. Iar din spusele lor, apa pe care o consumăm în acest moment este relativ nouă, dacă ne raportăm strict la viteza circuitului ei în natură și a intervențiilor agresive ale omului în mediul înconjurător. Fiind un subiect sensibil pentru mine, țin minte doar că nu m-au convins cu argumentele și nici cu cifra estimată, pentru că le-am uitat…


Și chiar și așa, indiferent de cât de vechi este vinul, apa nu poate să îi confere altceva decât noblețe, vechimea ei fiind imposibil de egalat de oricare alt element. Închid ochii și invoc un vis de la începutul lumii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu