Biblioterapia = Călătoria cuvântului către om prin portalul Arhetipului

Poveștile, indiferent de forma lor, se construiesc pe unul sau mai multe arhetipuri. Cu cât un arhetip este activat în viața unui om, cu atât povestea ”cu el” îi va fi mai de folos acestuia. Și pentru a nu complica foarte mult acest text, pe care îl doresc simplu și direct, prezint una din definițiile maestrului Jung referitoare la arhetip care ”derivă din observația repetată că miturile și poveștile literaturii universale conțin teme diferite care reapar pretutindeni și întotdeauna. Întâlnim aceleași teme în fanteziile, visele, ideile delirante și iluziile indivizilor care trăiesc în zilele noastre.”

Tematica poveștilor se construiește, așadar, pe un arhetip care fie ne impresionează, fie ne provoacă, sau ne înspăimântă.

Unul din cele mai prezente arhetipuri în timpul prezent este cel al Îngerului căzut, numit de alții și Îngerul răzbunător, prezent inclusiv în matricea Salvatorului de orice fel (Mesia).

Acest arhetip şi manifestările legate de el răspunde la nevoie de a echilibra balanţa dreptăţii, uneori prin utilizarea tehnicilor de tip agresiv. ”Avocaţii” care lucrează pentru săraci/alte persoane dezavantajate, sau voluntarii care dedică o parte importantă din timpul lor pro bono pentru diferite cauze umanitare sunt ”mântuitorii” moderni.

Pentru explorare a acestui tip de personaj recomand lectura volumul lui Harper Lee …Să ucizi o pasăre cântătoare, apărută în mai multe formule editoriale și studiul profilului lui Hamlet din galeria Shakespeare.

impostura nu are cearcăne

Azi am descoperit un cont de facebook, inserat languros în șirul prietenilor ”necunoscuți” care se cer intrați pe listă, unii pentru palmares, alții pentru publicitate de tot felul, și cărora le dau acceptul în devălmășie, fără să-i caut, în prealabil, la bibilica identității.

La un moment dat, traversând în zig-zag pagina să văd cu ochii ce-au mai postat ”adevărații prieteni”, observ o suită veselă de organe genitale ale unei anume doamne Maria B., ce se dădea starletă de filme porno. Evident, niciuna din imagini nu era (în fapt carnal) Maria B., dar ea povestea în cuvinte strâmbe și imagini explicite (cu alții) din culisele casting-urilor filmelor de gen + ambigen.

Eram mult prea obosită pentru a reacționa nervos, așa că nu mi-am permis decât o stare de greață grețoasă datorată, nu atât activității promovate (legală între anumite granițe), ci imposturii generale.

Însă, ce mi-a atras, cu adevărat, atenția în fotografiile cu pricina, nu erau nici pozițiile, nici dimensiunile, ci fețele duduilor foarte aranjate și foarte odihnite. Foarte odihnite! Și, cum în ultima vreme urmăresc, atât cât îmi permite timpul, serialul Lie to Me, m-am dedat la analiza instant a microexpresiilor  faciale. Ce spectacol! Din imagini, nu urla plăcerea, ci plictiseala absolută, condusă cu răbdare și pricepere la orgasm multiplu.

După o imaginară inversiune rapidă de rol, în care m-am imaginat prestând alături de doamna Maria B., am concluzionat, indubitabil că nu aș rezista acestui tip de job. Da, îmi recunoscut public limitele anduranței la rutină. Ce poți inventa nou, cum te poți afirma într-o meserie atât de veche, încât orice (re)formare profesională este o frecție la… piciorul de lemn?

Am blocat contul Mariei, alungând, fără remușcări sau icneli înăbușite în suc propriu, gașca de fete cu fețe odihnite și mi-am văzut înainte de cele 200 de pagini din proiectul de dezvoltare strategică pe care trebuie să îl predau peste 125 de ore. Feisul a rămas undeva în urmă, cu pagina colecționarei de clitoriXXX, cu tot, iar peste alte câteva ore, mi-am dezactivat total contul, o opțiune argumentată de aceleași motive: plictiseala, impostura și lipsa de inedit.

Și, pentru a aduce acest tablou mișcător în matca biblioterapiei, recomand ca niciodată să nu se citească la plictiseală/pentru a alunga plictiseala/pentru că nu identifici altceva mai bun de făcut/pentru că s-a luat curentul și nu mai merge televizorul/etc., indiferent de text sau context.
Performanța, chiar și în biblioterapie, se leapădă de trei ori de plictiseală și-și vede de treaba ei, cu trudă, curiozitate și disciplină. 

enturemosamopet

A fost odată un Om care purta în sufletul lui o mare şi neobişnuită dragoste, iubea cuvintele. Dar, contrar pasiunii sale evidente, nu era deloc vorbăreţ. De fapt, mai bine spus, niciodată nu a fost zărit în compania altor oameni cu care să schimbe cuvintele adorate, în stoluri de poveşti. Aşa că, nu a trecut mult timp până când apropiaţii lui s-au resemnat și l-au lăsat să trăiască într-ale lui ne-nţelesuri.

Omul care iubea cuvintele locuia singur, într-o casă aparte, în care patul, masa şi scaunul erau construite din cărţi. La rândul lor, pereţii erau clădiţi din tomuri şi dicţionare, iar acoperişul, era făurit din coperta unui atlas uriaș al lumilor invizibile. Foile de papirus ce-i acopereau ferestrele, nu lăsau nici razele soarelui, nici pe cele ale lunii să-i intre în odaie şi, cu atât mai puţin, privirile iscoditoare ai celor ce întâmplător se nimereau a trece pe lângă casa-carte. 

De luni de zile, Omul care purta în sufletul lui o mare şi neobişnuită dragoste era absorbit de un experiment sofisticat, asociat cu un studiu metaştiinţific, declanşat în momentul în care şi-a dat seama că ştia toate cuvintele lumii.

Nu trăise până atunci o zi mai nenorocită şi mai neagră, ca atunci când, stupefiat, a realizat că rostul lui pe lume a fost anulat de limita domeniului de studiu ales. De durere şi frică s-a prăbuşit în patul de cărţi şi şi-a aşezat tâmpla pe unul din tomurile preferate, un antic-vechi-şi-de-demult dicţionar, care aduna în paginile prăfuite toate cuvintele cu flora şi fauna pământului. Din obişnuinţă a început să le înşire în minte, dar a realizat, siderat, că în spatele fiecărui cuvânt rostit, mintea nu-i desfăşura absolut nici o imagine. Nu era în stare să facă nicio diferenţă între o coşelină sau Pseudococcus longispinus, şi nici între o narcisă sau Narcissus cyclamineus amaryllidaceae.

Ochii îi fierbeau în orbite, sufletul i-a amuţit şi disperat, a răsturnat toate cărţile din jur, iar din coperţile de mucava a încropit câteva ghivece pentru baza experimentului său. Cu formule abracadabrice a reuşit să altoiască litere şi cuvinte care la rândul lor îmboboceau şi înfloreau în alte forme, dar mai ales în alte înţelesuri. Primele experimente l-au încântat, era mândru de ele, dar de metacuvântul "enturemosamopet" era de-a dreptul copleşit. Acesta era produsul combinaţiei dintre 3 litere de “e” şi cuvântul “caramel”. Era suficient să rostească "enturemosamopet" şi simţea pe cerul gurii aroma dulce-amăruie, care nu era o iluzie, ci Realitatea! Era o senzaţie autentică, dar mai ales un semn, că oamenii se pot bucura de ştiinţa lui, hrănindu-se de acum înainte cu rostiri de cuvinte, ceea ce ar fi rezolvat suma problemelor, a bolilor, a disputelor şi războaielor. Poate chiar şi-a morţii, într-o zi...

Fericit, a ieşit din casă să ducă apropiaţilor săi vestea despre marea lui Descoperire, dar pe străzile pietruite era o vânzoleală de nedescris. Baricade, oameni încrâncenaţi, agitaţi, îmbrăcaţi toţi la fel, cu haine de culoarea pământului, iar în mâini cu obiecte stranii din metal ce scuipau infernul către cer. Nu înţelegea nimic din ce-şi vorbeau între ei şi nici aceştia nu dădeau semne că ar fi înţeles ce încerca el să le explice... 

Nu vreau să continui mai departe cele întâmplate atunci, fiindcă ceea ce a urmat ar semăna tristeţe în ochii celor care citesc aceste rânduri, dar nici nu vreau să tastez punctul final până nu vă spun că în oraşul pustiit de război, casa de cărţi a Omului îndrăgostit de cuvinte a rămas ascunsă după pâlcurile uriaşe de narcise cyclamen, în care cuvintele nemaiauzite, răsărite din linişte, în ghivece de mucava, aşteaptă şi acum să fie culese de alt-cineva. 

despre Împăcarea cu propria poveste

Pentru a începe procesul de împăcare cu poveștile personale, trebuie să ne luăm angajamentul de a renunța la toate comportamentele pe care le folosim pentru a ne anestezia durerea. Pentru a ne vindeca, trebuie să încetăm să mai căutăm momentele în care ne simțim bine.

Procesul de împăcare cu poveștile noastre ne cere să identificăm, să înțelegem, să acceptăm și să îmbrățișăm tot ce a fost în trecut și care ne-a provocat durere. Procesul este același, indiferent dacă vrem să vindecăm un incident dureros, să integrăm o credință a umbrei sau să ajungem la o înțelegere cu noi înșine.

Fie că suferim de depresie, sănătate proastă, nemulțumire, o senzație de lipsă de importanță, aroganță sau de lipsă de respect de sine, calea spre vindecare rămâne aceeași. Tratăm faptul că am fost crescuți de o mamă irascibilă, în același fel cum tratăm dezamăgirea de a pierde o slujbă sau cum prelucrăm supărarea pe o persoană care ne-a frânt inima. Una poate fi mai dureroasă decât alta, poate lăsa urme mai adânci, însă calea spre vindecare este aceeași.

Pe măsură ce ne continuăm călătoria interioară de îmbrățișare a poveștii și a tuturor ingredientelor, începem să vedem viața care ne așteaptă și ne va oferi darul Sinelui etern. Traumele și eșecurile, odată ce sunt înțelese și prelucrate, ne vor purta în adâncul ființei, către esența noastră Divină.

extras din: Debby Ford, Secretul umbrei - Puterea de a-ți asuma propria poveste. București: For You, 2006